Breasla bijutierilor e pe cale sa se stinga la Cluj. A supravietuit peste secole, a strabatut razboaie si rasturnari de lume, insa desfiintarea scolilor de meserii si invazia bijuteriilor turcesti e pe cale sa o distruga cu totul. Domnul Geri, cum este cunoscut Gerhardt Holdmann, proprietarul atelierului pitit intr-un bloc din Piata Mihai Viteazul, e unul din cei cativa supravietuitori. A invatat meserie de la mesteri eleganti ai interbelicului clujean si crede si acum ca nu se poate crea nicio podoaba fara „putina matematica, putina chimie si putina arta”. Migaleste toata ziua obiecte de o frumusete rara, alaturi de sotie si ii refuza pe cei care ii calca pragul pentru „ceva de 10 lei”.
Atelierul lor se afla in spatele unui gang, alaturi de croitorii si alte mici afaceri care supravietuiesc in centrul Clujului. Micul magazin de la intrare etaleaza in vitrina bijuterii care slujesc doar de model realizarii comenzilor, adaptate la dorinta clientilor. Atelierul unde iau nastere minunatiile e in spate, cu multe unelte aranjate ordonat pe rafturi si mese, caldura de la o soba de teracota si o doamna care lucreaza la ceva miniaturi in colt.
Domnul Geri si-a inceput cariera la 16 ani, la inceputul anilor ’80.
„Pe vremea aceea, in clasa a 10-a aveai de ales intre a-ti continua studiile, dupa un examen de treapta, ori sa incepi sa inveti o meserie, ori te angajai. Ca sa fii bijutier, era obligatoriu sa te opresti dupa 10 clase. Urma o perioada de un an si jumatate sau de trei ani de ucenicie, in care efectiv lucrai intr-un atelier. La Cluj invatai alaturi de bijutieri partea de practica aici, dupa care mergeai o data pe an, cam trei luni de zile la Arad, unde faceai partea teoretica”, explica el.
De ce a ales aceasta meserie?
Mama mea a avut tangente cu arta, iar eu eram mereu considerat talentat pe tot parcursul scolii. Ea vrusese sa invete la Arte Plastice, a si intrat la facultate, dar, din cauza unor probleme familiale, a fost nevoita sa renunte. A vrut ca macar eu sa reusesc sa fac asta”, marturiseste bijutierul.
La toate acestea s-a mai adaugat un argument. Tanarul Gerhardt fusese pana atunci sportiv de performata, a jucat in echipa nationala de juniori la acest sport. Cu ceva timp inainte de a fi in postura de a-si alege drumul in viata s-a intamplat sa se imbolnaveasca de hepatita, detaliu care il elimina definitiv din sport, dupa regulile acelor vremuri.
„Am renuntat la sport si eram pus in fata unor optiuni. Nu avusesem timp sa ma pregatesc nici pentru a continua cursurile. Nu ma regaseam nici in munca de la o uzina, aveam inclinatii artistice. Asa am ajuns ucenic la sectia de argintarie a Cooperativei Metalurgia. Nu eram singurul, mai erau vreo 7-8 ucenici, dar se facea o selectie naturala. Din acea grupa mai lucram doi, si ceilalti nu s-au pierdut acum, cu democratia. Daca nu erau buni isi dadeau seama de asta si isi cautau alt drum. Era o meserie frumoasa, respectata, pe care o invatai de la niste oameni in varsta, veneau din perioada interbelica, in care parintii si bunicii lor avusesera ateliere in sistemul particular vechi. Veneau la lucru in camasa alba si cravata, isi suflecau maneca si lucrau”, isi aminteste Holdmann.
Secretul unui bijutier versat: putina matematica, putina chimie, putina arta
Pregatirea elevilor era atat de performanta, incat primii zece ar fi putut rivaliza oricand cu colegii din Occident, potrivit mesterului clujean.
Clientii erau si atunci populatia Clujului, marea masa, care, contrar aparentelor, primeau lucruri frumoase, lucrate manual si chiar la preturi accesibile.
” E drept ca nu era moda sa porti pe fiecare deget cate un inel, aparuta dupa Revolutie. Bunastarea se reflecta la cantitatea de aur pe care o aveai pe tine. Nu conta ca era adus din Turcia si nu merita mare lucru. Pe vremea mea, interesa calitatea, felul in care se lucrau bijuteriile. De aceea se gasesc si acum bijuterii vechi de zeci de ani care sunt purtabile si acum. Noi le reparam si mai pot fi purtate de inca o generatie”, spune el.
Cenzura comunista se manifesta si la cooperativa, se faceau analize si se decidea daca pe un model de bijuterie sa ceara o suma anumita.
„In schimb, daca venea cineva cu o idee, puteam sa lucram in jurul ei, mai greu era cu incadrarea la pret”, a spus bijutierul.
Clientela sectiei de bijuterii prefera la acea vreme modelele mai clasice.
„Chiar daca era comunism, se purtau mult cruciulitele, nu erau interzise. Se cereau inelele „anturaj”, cu o piatra mare inconjurata de altele mici. Verighetele de atunci erau facute manual. In ziua de azi tehnologia a evoluat, se lucreaza cu strunguri, copiatoare 3D, modelaj pe calculator, tehnica de varf, deci e mult mai usor. Noi invatasem partea mestesugareasca, ABC-ul bijuteriei. Trebuia sa cunoastem putina matematica, putina chimie, putina arta. Acum inveti doar sa apesi pe cateva butoane si sar inele intr-o galeata”, rezuma clujeanul evolutia.
Revolutia a adus in bransa o schimbare „foarte radicala si foarte drastica”.
„Era loc de schimbare, nu neg. M-am bucurat si eu ca a venit Revolutia, am fost printre primii care au iesit din sistemul cooperatist. Aveam 25 de ani, m-am angajat la primul atelier privat de bijuterie. M-am bucurat ca voi avea loc sa imi exprim viziunea. Intre timp insa a aparut, ca in toate domeniile, sa se manifeste o concurenta din extern. S-au deschis firme care importau masiv bijuterii aduse in special din Turcia. Nimeni nu s-a gandit sa aduca lucruri de calitate. Noi faceam, pe de o parte, bijuterii facute manual, iar ei aduceau unele facute mecanic, cu o durata de viata mult mai scurta. Noi eram bijutieri, nu eram oameni de afaceri. Nu eram pregatiti sa iesim pe piata sa ne batem pentru vanzare. Noi stiam sa facem o treaba, o faceam bine si ne-am vazut de treaba. Din cauza concurentei puternice care era, intr-un fel, si binevenita, productia autohtona a inceput sa intre intr-un declin. Cred ca prin ’91-’92 s-au inchis si scolile de pregatire a ucenicilor”, povesteste Holdmann.
Bijutierul compara fenomenul cu succesul de scurta durata al rosiilor de la mall, frumoase si ieftine, insa fara gust. Golul creat de lipsa specialistilor formati in scoli a fost „umplut” de produsele ieftine venite din afara tarii.
„Nu vad nici o solutie pentru ca rezolvarea sa fie gasita intr-un timp scurt. Tinerii de azi aleg oricand sa traiasca din cumpararea unor lucruri ieftine si vinderea lor pe mai multi ani, decat sa stea sa invete trei ani ca sa deprinda o meserie. Sunt si semne incurajatoare, am vazut ca multi care termina artele plastice incep sa creeze bijuterii. Au tehnica si idei si rezulta bijuterii de autor dragute. Clujul si Bucurestiul se misca in sensul acesta”, apreciaza mesterul.
In 1996, Gerhardt Holdmann renunta la jobul pe care il avea la firma din Piata Abator si si-a deschis o firma pe un etaj intreg la aceeasi adresa ca si acum, in Piata Mihai Viteazul nr. 39. Avea in jur de 9 angajati si lucrau bijuterii pentru diverse firme, fie la creatie, fie pentru reparatii. Intre timp, clujeanul a invatat sa lucreze si in aur, si la reparatii si chiar sa restaureze obiecte de metale pretioase. La cooperativa si-a cunoscut si partenera de viata, pe Iudit, o femeie frumoasa si delicata care i-a deprins de-a lungul anilor meseria lui si lucreaza cot la cot cu el.
Gusturile se tot schimba de la o perioada la alta. A aparut aurul alb, de pilda, preferat de multa lume si astazi.
„Nu avem tehnologia de afara, dar suntem la fel de buni, cei cativa care am ramas, ca si cei care mai lucreaza bijuterii manual in afara tarii. Se face si la ei productie in atelier. Asta e adevarata arta, sa faci un inel de la aliaj, topirea aurului, turnarea lui intr-o bara care se lamineaza, se indoaie si se finiseaza pana la obiectul final. Diferenta e ca in Occident bijuteriile create manual sunt extrem de scumpe, muritorii de rand nu se pot apropia de ele”, a dezvaluit Gerhardt.
Dupa Revolutie, peste 90% din bijutierii de la Cluj aveau diplome in domeniu. Acum mai sunt vreo 10-15, din care lucreaza 5 sau 6.
„E o meserie care se pierde, iar lumea va purta doar bijuteriile create de masini. Ramane totusi sensibila reparatia acestora. Nu poti sa le pui intr-o cutie si sa le scoti reparate. E nevoie de viziune si indemanare”, explica ei.
Bijutierii au fost intre primii loviti de criza economica.
„Daca e sa renunti la ceva din prioritati, bijuteriile sunt primele. In plus, ne-am pricopsit cu oameni care, inainte sa cumpere un obiect de arta, intreaba cat va lua pe el peste cativa ani. E, deci, gandirea asta, lumea nu mai cumpara ceva care ii place si vrea sa il reprezinte. Mai bine sa nu isi ia deloc, decat sa faca asemenea calcule! La mine nu vine lumea sa cumpere un inel, ci imi spune ce vrea si il cream noi. De asta lucrez doar eu si sotia: noi nu vindem aur, ci bijuterii”, a subliniat mesterul.
A fost nevoie sa treaca 10-15 ani pentru ca romanii sa ajunga sa aprecieze din nou bijuteria creata manual.
„Incep sa vina oameni care vor altceva, tineri care erau dezamagiti de ce gaseau pe piata si voiau altceva. Le realizam noi ce vor si asta ne face fericiti. Se intampla si sa refuz. Sunt chestii care ma depasesc tehnologic. Avem acces la informatii, vedem pe Internet modele, iar daca nu pot sa le fac exact asa, refuz. Mai sunt cei care imi cer bijuterii care nu se pot face, nu se pot purta, o sa ii deranjeze si le fac ceva de tinut in vitrina. Daca nu pot sa ma fac inteles, ii refuz. Nu vreau sa iau banii doar ca sa fie luati. Cei care intra si intreaba ce le pot da de 10 lei nu sunt clientii mei. Pentru noi, fiecare comanda e un proiect”, explica bijutierul.
Pentru lipirea unei pietre cazute si indreptarea unui fir indoit intr-o frumoasa brosa veche, in forma de lebada, bijutierul va primi, de exemplu, 85 de lei.
Se intampla ca cei doi bijutieri sa se pomeneasca in fata unor comenzi bizare. Chiar acum au in atelier un dintisor de bebelus in jurul caruia au de alcatuit un medalion de aur.
Altii i-au adus bucla rezultata din taierea motului unui copilas, pe care l-au prins in argint, altii, vaduvi, doresc transformarea verighetelor intr-o alta bijuterie-amintire, in timp ce o pereche de indragostiti au tinut sa incrusteze intr-o bijuterie o scoica gasita in timpul cererii in casatorie.
„Nu e un inel de purtat zilnic. ca si chihlimbarul, scoica e un material moale si nu trebuie trecuta, de pilda, prin detergentul de la spalarea vaselor. Sunt detalii care nu ti se spun in magazin, la compararea inelului si apoi de trezesti cu el distrus”, atrage atentia mesterul.
Bijutierul are si pagina de Facebook.
Mesterii bijutieri de la Cluj erau recunoscuti in Europa din vremuri vechi. Dovada sta o diploma afisata la intrarea in magazin, cu siglele si simbolurile Clujului, atestand finalizarea uceniciei unui tanar, diploma cu care era primit pe tot continentul. Acum, meseria e pe cale de disparitie si, singura solutie, ca si in alte domenii, ar fi redeschiderea scolii de meserii.
„Sunt bijutieri plecati din Cluj care castiga si peste 3.000 de euro. E pacat, suntem un popor talentat, avem talente, avem scoli. In 25 de ani a iesit o generatie, s-a facut o ruptura, cum putem pune ceva in loc. sa ii scolim in strainatate e foarte costisitor, plus ca e nevoie de echipare cu tehnologie moderna si nu stiu daca isi va scoate investitia”, a conchis Gerhardt Holdmann.