Noi suntem pentru voi mincinosi, vanduti, cumparati, manipulatori, lepre, neoameni, pesedisti, basisti, jegosi, lingusitori, partizani, nedrepti, incompetenti, needucati, subiectivi.
Asta suntem pentru voi, cititorii, cand voi ne cititi din spatele monitoarelor si ne scuipati pe suflet cu flegmele acestor adjective chiar la sectiunea de comentarii.
Si ne transformam subit in „singura speranta”, „doar de voi, presa, le mai este frica”, „nu mai am la cine sa ma duc”, „va rog, trageti-i de urechi”, „o sa ma dea afara din casa daca nu ne ajutati”, „ne este bolnav copilul si nu mai stim ce sa facem, in voi ne este speranta”.
Speranta…
Poate ca nu v-ati dat seama, dragi cititori, dar jurnalistii sunt printre putinii romani care inca mai pastreaza intr-un colt de suflet speranta.
In fiecare dimineata, jurnalistul isi verifica speranta cu mana, prin palpare, ea e ascunsa in inima, dar trebuie verificata, caci mai are tendinta sa cada. Cu speranta, merg la birou in speranta ca se vor intoarce macar la ora 9 seara acasa. Adeseori, jurnalistii mananca sperante care iau forma unor covrigi cu mac sau susan mestecati in graba in timp ce textul articolului prinde taste si contur.
Sperand ca intr-o zi isi vor face o familie, jurnalistii se casatoresc cu Timpul si divorteaza de Speranta de zece ori pe zi. Captivi in ochiurile nadelor realitatii, ei cauta raspunsuri printre gunoaie, acte, cadavre, minciuni, delatiuni si aparente. Niste Grinch-i sociali de care toti se feresc, jurnalistii sunt singurii oameni cu care nimeni nu ia masa cu inima si gura larg deschise.
In fiecare zi, acesti oameni pleaca de acasa fara alta merinde decat speranta. Si, foarte sigur va spun, adeseori ei primesc drept plata doar sperante.
Nu caut mila pentru breasla mea. Dar tin mereu sa ii tin partea. Voi, cititorii, ne folositi gratuit munca fara sa aveti pic de recunostinta pentru sudoarea noastra. Voi, cititorii, considerati ca va apartinem, uitand ca numai generozitatea noastra de a ne distruge vietile in frig si ploaie si soare si fum de tigara, mantuiti de oboseala si arzand dupa adevar, doar aceasta generozitate ne mana sa va punem in fata, ca niste caini amabili ce fac aport, perspectivele zilei.
Destul cu servilismul in fata cititorului! De 16 ani de cand fac presa, v-am respectat destul, dragi cititori, o fac si acum, dar cer sa ma respectati si sa imi respectati echipa! Nu stiu alti colegi ce simt, nu sunt avocatul lor, dar stiu ce vreau la schimb de la voi, cititorii: sa ne respectati munca si meseria, sa ne respectati sacrificiul si generozitatea.
Sa o faceti nu doar atunci cand sunteti in fata noastra cu plase pline de documente ce atesta ca si-au batut joc autoritatile de voi, sa ne respectati nu numai cand dezvaluim abuzurile la care ati fost supusi, ci sa ne respectati mereu.
E ora 14 si 15 minute. In redactia mea, patru fete scriu absorbite de notitele luate. A cincea fata e acasa, rapusa de oboseala si de boala. E gol locul ei si e gol fara ea. Astazi, ea n-a venit la job, astazi la birou i-a venit doar speranta. Speranta sta cuminte, pitita dupa niste acte, acte ce vor naste un articol, un articol ce se va publica pentru a arata cum sunt batjocoriti niste copii de autoritati, copii care vor primi speranta ca nu vor mai fi aruncati la gunoi.
Este ora 14 si 22 si ma pregatesc sa public acest articol incongruent, emotional, fara niciun „EXCLUSIV”, nadajduind ca voi putea sa va opresc din loc macar o secunda pentru a medita la cele citite.
Sper ca nu-i o speranta desarta. Inca mai cred in vorbele batranului Dumas, ar trebui sa nu le uitati nici voi vreodata:
speranta e cea din urma scanteie care se stinge in orice inima.