La început, cu toții făceam umbră degeaba pământului. Acuma numai politicienii. Tot numai ei au dreptul să pună brânză bună în burduf de câine și să care apă cu ciurul. Au fost pedepsiți să muncească din greu.
Nouă, restul muritorilor, nu ne rămâne altceva de făcut decât să retrăim, în fiecare dimineață, toate etapele Evoluţiei (mulțumim Darwin!). De la cocârjatul „australopitec”, smuls cu brutalitate dintre cearceafuri de către datoria zilnică a luptei pentru existenţă, care se îndreaptă târâş către baie, până la pretinsul „homo-sapiens” (ras-tuns-frezat-cu-cafeaua-băută) ce se avântă în hăţişul oraşului la vânătoare de lei. Iar ca să-mpuști leul, trebuie să ai o slujbă. Pentru care slujbă trebuie studiată oferta din Nomenclatorul de meserii. Acolo există numeroase meserii pentru care am putea aplica: cioban, procesator melci, smântânitor, uscător legume, ciontolitor, preparator napolitane (nu râdeți, oricum Tatiana nu mai este la Cotroceni). Nu putem spune decât „uau, e supraofertă”! Putem fi ciobani cu mari şanse de a ajunge în Parlamentul României, după ce ne-am făcut stagiul în cel al Europei. Smântânitori dacă devenim, avem șanse să ajungem de-o seamă cu cei obişnuiţi să culeagă caimacul de la guvernare – sau măcar ingineri financiari. Dacă optăm pentru uscător legume, avem șansa de a prinde muşchi vreme de 20 de ani prin Parlamentul României, sau măcar funcționari publici. Iar ca și ciontolitor (adică curăţitor de carne de pe oase – o-ho-ho!) putem ajunge titulari, fluidizatori de joc, în vreo echipă de fotbal. Dar avem și șanse de-a ajunge pe o poziţie eligibilă pe vreuna dintre listele de uni-nominali propuse de partide la alegeri. Am putea prepara napolitane… dar, cum nu-i nimic palpitant în a cere să ți se schimbe covoarele și perdelele la Palat, eu unul m-am gândit ca, atunci când am să fiu mare, să devin procesator melci. Doar melcul este o vietate care, deja, are senator.
Cred că problema aceasta a pierderii timpului într-o meserie au avut-o oamenii de când s-au apucat de invenții. Invențiile sunt apanajul oamenilor leneși. Iar omul este maestru la pierdut timpul. Așa că a făcut de așa manieră încât a pierdut și meserii. De exemplu, nobila meserie de a târî targa pe uscat au distrus-o deștepții care au inventat roata.
Vă puteți întreba de unde vin expresiile: “dus cu pluta”, “venit cu pluta” și nu știu dacă veți ajunge să dați răspunsul corect. Asta din cauză că meseria de plutaș a dispărut. Până mult după jumătatea secolului trecut, cel mai simplu mod de a transporta pădurea mânărită la munte până în porturile de la Dunăre unde era transformată în cherestea, era să dai drumul pe apă buștenilor. Plutașii deschideau calea acestor bușteni în aval cu niște căngi numite țapine (de unde și numele de țapinari) cu care îndepărtau obstacolele din drum și în amonte – când descâlceau buștenii rămași în urmă. Pe apele molcome, legau buștenii între ei și făceau plute pe care le mânau la vale. Acum “plutașii” s-au motorizat – îi vezi (autoritățile nu), mai ales noaptea, conducând, cu grijă, cu farurile stinse. Măcar să păstreze aparența că fură pădurea fără știrea autorităților.
Dar că tot vorbim de meserii pierdute, cum îi zici unui copil azi că ai să-i “găsești ac de cojocul lui”? Fără să vină Barnevernet-ul să ți-l salte din tutelă? Că “ac” nici măcar de “pik-up” nu se mai știe ce este. Iar “cojoc”, dacă nu-i de firmă, e ca și cum n-ar exista.
Simplu: toți au tabletă – așa că poți să-i zici: “găsesc io soft de hardul tău”!