Despre presă şi ucigașii ei

Sînt convins că nu poate exista democraţie fără presă liberă. Că alături de separaţia puterilor în stat, libertatea presei este următorul principiu fundamental al desăvîrşirii societăţii democratice. Dreptul la liberă exprimare ar trebui să fie o grea povară pe umerii celor care îl exercită şi nu un pretext pentru huiduială, calomnie şi insultă. Na, că am scris aproape ca în Codul Penal… Jurnaliştii şi politicienii sînt principalii beneficiari al acestei minunate libertăţi pe care o folosesc, prea adesea, fără bună credinţă. Despre politicieni am scris în cei peste 20 de ani de jurnalism de mi s-a acrit, despre jurnalişti si jurnalistică mai rar spre deloc.

Dupa Revoluţia din 1989, presa liberă s-a construit din mers, a fost o rezultantă firească şi necesară a noii lumi în care ne mişcam cu toţii. Pentru mine, adoima colegilor mei de generaţie, presa liberă postcomunistă era fascinantă şi devoratoare. Ne simţeam părtaşi, prin ceea ce scriam, la un început de lume. Citindu-l acum pe Radu Cosaşu, care îşi descria „starea” de jurnalist trimis pe marile şantiere ale comunismului din anii 50, luptîdu-se cu „rămășițele mic-burgheze” pentru a-și putea scrie mai apoi „Suparviețuirile”, imi dau seama despre starea noastră de spirit din anii '90. Aveam cîteva idealuri şi o fascinaţie faţă de o profesie pe care n-o cunoşteam, dar pe care o învăţam din mers. Atunci se intra în presă din fascinaţie şi idealism, acum nu-mi dau seama pentru ce un tînăr şi-ar dori să devină reporter!

Pe vremea comunismului, Ceaușescu avea partidului lui, presa lui, poporul lui („Un sigur Partid, o singură voință”), astăzi pare că s-a multiplicat, avem cîțiva „ceaușești” la București, fiecare cu partidul său, cu presa sa, cu „poporul” său, („poporul pesedist”, „ungurenii mei”, ”partidul – casă părintească” și alte sintagme nefericit-stupide) și alți „ceaușești” locali, cu ochii beliți de atenție, fiecare la „ceaușescu” lui de la centru.

După Revoluție, entuziasmul presei a ținut pînă spre sfîrșitul anilor '90. Apoi au apărut inventatorii… „scurtăturilor” spre bani și influență ale mass-media. Abandonînd-se criteriile etice, profesionalizarea jurnaliștilor sau reglementarea pieței de presă, a apărut, pe de o parte tabloidizarea în numele cuceririi audienței (așa au devenit modele publice Gigi Becali, cuplul Irinel și Monica Columbeanu, Bianca Drăgușanu și alte sute de impostori) pentru asta s-au inventat ”Știrile de la ora 5”, ”Acces direct”, ”Un show păcătos” și alte zeci de producții de așa-zis divertisment și, pe de altă parte, au apărut marii combinatori, integratorii mediului jurnalistic cu cel politic și de afaceri.

Din această ultimă „sinteză” s-au născut televiziunile de știri, apogeu al propagandei și dezinformării. Acestea crează, artificial, agenda publică, sufocă orice subiect incomod pentru finanțatori, isteria fiind o stare de spirit obișnuită în studiourile acestora.
Interviul este transformat în talk-show, iar talk-show-ul în nesfîrșită vorbărie televizată, a apărut o nouă „specializare” a jurnalistului, cea de „vorbitolog” sau „discuțolog” prin platourile tv. Isteria și supralicitarea continuă a acesteia, alături de patetismul gros și cinic au devenit principalele metode de crestere a „rating”-ului. Nimic nu e prea puțin și totul e permis pentru audiență.

Am trăit multă vreme cu impresia ca presa are drumul ei, calea ei de evoluţie şi se va ridica, încet-încet, desăvîrşinu-se, spre bună şi onestă informare. Că opiniile şi polemicile (cordiale, desigur!) se vor separa treptat de informaţia propriu zisă, că între politica editorială şi cea de achiziţii de publicitate se va face o sănătoasă şi necesară delimitare, că jurnaliştii îşi vor crea cel puţin doua organizaţii – una sindicală şi una profesională – şi că cineva, cîndva, va legifera această profesie, o va innobila cu o lege precum cea a avocaţilor, farmaciştilor, medicilor, notarilor etc. Poate n-ar fi lipsită de interes nici o lege a întreprinderii de presă, care să acorde facilităţi şi un statut special investitorilor din domeniu, în schimbul unor obligaţii impuse acestora: de a asigura independenţa editorială şi de a respecta un anume statut al jurnalistului, de pildă.

Poate n-ar strica nici un cod deontologic, unanim acceptat şi eventual, legiferat, al jurnaliştilor din Romania și unul similar pentru investitorii din domeniu. Nu mi se pare firesc că, pentru a-ţi deschide un chioşc în piaţă, să ai nevoie de un număr oarecare de aprobări şi avize, iar pentru a deschide un ziar să nu ai nevoie de nici un act! Nici măcar de la o asociaţie a profesioniştilor din domeniu. Pentru a deveni jurnalist e suficient ca cineva să te angajeze într-o redacţie şi să te apuci de scris despre orice şi despre oricine. Cu cît insul este mai dezinhibat cultural, mai “curajos”, mai cu tupeu şi obraznicie, cu atît va fi mai repede promovat, va deveni “formator de opinie”, “rezoneur”, “conştiinţă publică”. Cu aceste „valori” așezate pe masa jurnalisticii, avem o politică și o societate isterice. Tușele groase ne despart in „basiști” și „anti-basiști”, existînd foarte puțin loc pentru ne-basiști, de exemplu. Bunul simț a fost evacuat din spațiul public, timiditatea sau indoiala fiind apanajul „fraierilor”. Anchetele și dezvăluirile se fac la „rupere”, victima trebuie diabolizată, aneantizată, eliminată, dacă s-ar putea, chiar și fizic!

Astăzi, presa este o anexă a partidelor politice, face parte, cum zicea neobositul Mihai Goţiu, din estabileshment-ul societății! Este parte a puterii sau a opoziţiei. Este la îndemîna politicianului care împarte resurse. Sau la mîna patronului care are interese cu acelaşi politician care împarte favoruri. Sau la mîna patronului care se luptă prin justiţie să scape basma curată.

Nu am naivități legate de de o presă ideală, dar cred că s-a mers prea departe de ceea ce înseamnă standardele minime ale meseriei de jurnalist. Masa critică din presa românească actuală este în defavoarea profesionalismului și a bunei credințe. Aproape că mi-e rușine că am practicat această meserie mai bine de două decenii și nu văd cum s-ar putea face ceva pe termen scurt. Modul acesta de a face presă trebuie să dispară de moarte bună, natural, nu există soluții minune. Nu poate fi ucis. Trebuie să-l ignorăm în măsura în care un bolnav își poate ignora, măcar temporar, suferința.

Adauga comentariu