Liviu Alexa a anunțat că vrea să înființeze un partid politic și, în stilul caracteristic, viitorul candidat la funcția de consilier local (sau primar) a organizat un sondaj online pentru numele acestei noi formațiuni, cele două alternative fiind „Partidul clujenilor” și „Noul Cluj”. Îi atrag atenția în mod public că ideea înființării unui partid localist este o capcană.
Fără a insista prea mult asupra ideii de partid local, pe care am susținut-o public în repetate rânduri, necesitatea schimbării legii organizării partidelor politice este dată de blocajul în care ne aflăm. De fapt problema este imposibilitatea împrospătării clasei politice de la noi – care se manifestă sub forma actuală a marilor partide centralizate. Otto Kirchheimer numea acest gen de partide drept „partide atotcuprinzătoare” (sau catch-all), unde pot intra orice fel de orientări ideatice, orice tipuri de personalități, mari conglomerate de interese meschine și mercantilism. Alți autori descriu acest fenomen drept „stratarhie”; când ierarhia politică națională și controlul centralizat asupra proceselor decizionale conduce la deformarea vieții publice. Ierarhiile politice de la nivel național se reproduc pe sine în mod continuu. Iliescu l-a născut pe Năstase, Năstase l-a născut pe Ponta și tot așa mai departe, la infinit.
Avem nevoie de partide mici pentru că numai micile partide pot recruta oameni care altfel nu ar fi intrat în politică – deci ele trebuie să funcționeze ca un fel de serviciu de resurse umane pentru politica „mare”. Micile partide pot, mai ales, să acopere diversele grupuri sociale altfel nereprezentate. Un scop major este o realizarea unei reprezentări pluraliste. Ea se poate face doar prin implicarea cetățenilor în procesele decizionale la nivel local și regional. Astfel să pote schimba ierarhiile politice naționale, se poate transforma sistemul politic care a produs monștrii care ne conduc astăzi.
Scopul micilor partide – ca și cel al marilor partide – este acela de a obține puterea. În cazul acestor forțe ele ar trebui să facă ceea ce nu reușesc în România social-democrații sau liberalii, adică să transforme în politici publice dorințele și nevoile cetățenilor pe care îi reprezintă, nu interesele grupurilor oneroase formate în jurul lor.
Avantajul marilor partide este acela că pot fi purtătoare ale unor idei majore – mai precis ale unor ideologii dominante (socialiști, liberali, conservatori). Pentru că un partid fără o idee este ca un mecanism fără baterii. Soluția unor partide localiste, cum este Eusko Alkartasuna (partidul solidarității basce) sau alte partide etno-teritorialiste, este aceea de a face apel la specificul minoritar. Formula nu a avut prea mare succes nici pentru Sabin Gherman, care a vrut un partid al ardelenilor, nici pentru partidul civic al maghiarilor. Pentru că tocmai identificarea partinică este problema cea mai spinoasă și mai greu de gestionat.
Din ce sunt compuse, de fapt, partidele? În fond de unde decurge puterea politicienilor? Puterea politică este direct proporțională cu numărul alegătorilor care ștampilează numele individului sau al partidului pe o foaie în cabina de vot. În absența unei baze demografice, partidele politice își pierd relevanța. Problema este aceea că partidele de nișă, așa cum este Partidul Piraților, fiind bazate pe grupuri sociale bine definite – în acest caz utilizatorii de programe piratate – sunt automat limitate tocmai de această nișare.
Dar ce ar trebui să facă un partid pentru a primi voturi? Conform teoriei clasice, partidele politice sunt „teatre ale reprezentării”, respectiv locul unde actorii politici se manifestă și își pun în scenă opiniile, valorile și soluțiile. Un partid „de succes” este cel care oferă răspunsuri rapide la problemele cetățenilor. Iar calitatea partidelor locale provine tocmai din capacitatea acestora de a reacționa rapid la schimbările de intenție politică de la nivel local și de a rezolva probleele comunităților mult mai eficient decât dinozaurii de la București. „Partidul lui Alexa”, deși nu există, demonstrează această calitate. Politicianul local a reușit mobilizarea cetățenilor pentru diverse acțiuni publice altfel trecute sub tăcere.
Pe acest teren se luptă și așa-numitele „partide de protest”, înființate de mici grupuscule locale ale diverșilor activiști. Aceste partide, care susțin cauze sociale extrem de înguste, sunt sortite dispariției dintr-un motiv similar. Așa a fost cu partidele care doresc legalizarea consumului de marijuana – așa numitele „partide cannabis”. Când „problema” a dispărut, a dispărut și utilitatea partidului. Pentru că partizanatul politic are limitele sale. Când oamenii nu mai au nevoie de un anumit lucru sau de o anumită soluție, ei renunță și la exponenții acestora. Gheorghe Funar este un exemplu patetic al dispariției propriului electorat. Nu este suficient să faci apel la simpatiile comunităților locale – electoratul se modifică pur și simplu din rațiuni biologice.
Dacă adăugăm și procesul descentralizării aceste obstacole sunt imposibil de rezolvat. În termeni demografici, până unde funcționează un partid localist? Oare în partidul clujenilor vor putea intra și floreștenii? Sau cei din Baciu? Ori numai dacă lucrează în Cluj? Atunci de ce nu un partid concurent al mănășturenilor sau chiar un partid al pițipoancelor și cocalarilor de la mall? Riscul care decurge este crearea unui partid parodic – așa cum s-a întâmplat cu partidul înființat de restaurantul Mongolian Barbecue (cu același nume), care a primit apropximativ 100 de voturi. Din păcate restaurantul a dat faliment și partidul a urmat drumul spre lada de gunoi a istoriei politicii britanice.
De altfel în Marea Britanie funcționează peste 450 de partide minore, unele cu nume caraghioase (nu, nu e vorba de partidul lui Farage) precum: Partidul pentru bunăstarea animalelor (păcat că animalele nu votează, sau poate că da?!), Partidul pentru conservarea ecosferei Terrei profunde (știu câțiva activiști locali care ar putea face parte dintr-o astfel de mișcare), Partidul armoniei (pentru toate persoanele iubitoare de feng-shui), Partidul Matriarhatului și, cel mai bun pentru unele cartiere ale Clujului, Partidul Scoateți Râtul din Troacă. Riscul este acela al înființării unor partide de genul Partidului Liber-Schimbist, al Parti Citron, al Partidului Pogo din Germania sau al Partito dellAmore al regretatei și mult doritei Cicciolina.
Dincolo de situațiile comice, exemplul cel mai sugestiv pentru aceste fenomene este Olanda, țara unde există cel mai permisiv sistem pentru partidele mici, care primesc prin redistribuire șansa reprezentării politice. În Olanda Partidul Animalelor și Partidul 50 Plus (al pensionarilor) au intrat în Parlament. Olanda are peste 1.000 de partide locale și descentralizarea partidelor politice a produs așa-numitul fenomen al „partidelor sătești”. Un partid care nu este întemeiat pe principii politice rămâne va un partid de apartament.
De ce un partid politic localist nu are nicio șansă? Pentru că în România încă administrația locală este depedentă de sistemul de partide politice naționale, iar între acestea nu există o legătură directă și naturală. Exemplele negative ale miilor de politicieni locali care au sărit din barca partidului pentru care au fost aleși, de îndată ce guvernarea centrală s-a schimbat, sunt grăitoare. Când își vor schimba buletinul, clujenii acestui partid vor migra cu mare ușurință în orice direcție.
Cred că formula cea mai bun pentru România actuală ar fi constituirea unei platforme naționale care să poată să genereze – ca în outsourcing – mai multe partide localiste cu aceleași scopuri. Nu este vorba de situația din Canada, unde multe partide localiste sunt susținute de partidele naționale și nici de formula liberal democraților britanici care include 600 de partide locale sub umbrela acestei denumiri.
Prin urmare, o concluzie și un sfat. Decât un partid al clujenilor, ar fi mai bine un partid al nemulțumiților. Pe de altă parte, un partid al comunităților locale ar putea să ofere soluții mai ample decât un partid de cartier. Dar și mai bine, în loc de un nou partid, ar fi mai utilă o grupare a Independenților, o mișcare politică cu totul nouă.