Desi sunt fanatic al muncii, mi-am permis in week-end sa imi bag picioarele in doua zile din viata mea si sa citesc fara sa ma mai gandesc la nimic.
Si am citit 1000 de pagini despre vietile lui Agassi si Federer, doi titani ai tenisului, doua destine atat de diferite, dar cu atatea lucruri in comun, lucruri ce nu se vad din afara.
Ca si Steve Jobs, si cei doi au avut un chinuitor raboj cu esecuri. Esecuri grele, nu cacaturi, epoci de ratari frustrante si consecutive, luni intregi in care au fost invinsi, in care mandria si demnitatea le-au fost testate la maxim.
Agassi, dupa miliarde de saptamani pe locul 1, a picat psihic atat de jos la un moment dat, incat, ca sa revina, a luat tenisul de la nivel de turnee-satelit, ca ultimul culdus. Si a reajuns nr. 1.
Federer, cel ce a pierdut duminica, poreclit si Mr. Perfect, are un CV plin de esecuri, pe langa cel plin de minuni si recorduri. Un tip ce, practic, a avut antrenori de forma, fiindca a crescut doar pe simtirile interioare, cu greselile aferente. Putini stiu ca Federer nu a castigat mai nimic ani de zile la inceputul carierei sale, desi toata lumea il socotea inca de la 14 ani cel mai mare talent al tenisului „pe stil nou”.
Cand ii injuram la TV – uite, boul de Federer, ca a ratat serviciul! – habar nu avem daca joaca cu injectie cu cortizon in coloana sau cu vestea ca i-a murit antrenorul in suflet!
Asta am simtit la toate cele 3 biografii. O revolta.
O revolta de cititor indignat, de om ce zgarie pereti virtuali despre faptul ca viata e asa de naspa cu cei ce vor sa iasa in afara liniei.
Si ca putini reusesc sa zboare, cei mai multi, creativi si diferiti, indrazneti si obsedati, mor sufleteste inchisi in cercul normelor.
Multi imi admira curajul, creativitatea, pasiunea obsesiva de a duce lucrurile mai sus, dar ei habar nu au cat de greu imi e si cat de trist ma simt de foarte multe ori cand ma lovesc de ziduri.
Cea mai mare frustrare e sa vad cat de multi prosti sunt pe lumea asta si cat de putini mai au in minte ceva, in inima ceva. O gramada de minti mici, o turma de retardati sociali lipsiti de orice urma de inteligenta emotionala, e plin de ei, ei scuipa si scuipa si scuipa pe cei diferiti, pe cei ce vor altfel, pe cei ce viseaza!
Ma intreaba mereu fratele meu: ma, Liviu, da’ de ce simti tu ca esti special, de ce dracu’ te iei in gura cu retarzii, de ce crezi ca ai un plan? Nu stiu de ce simt asta.
Unii zic ca am vocatie de rebel, dar nu e asta! Am o alergie cumplita la prostie si la injustitie!
Sa nu va faceti griji: am si eu momente epice de prostie, dar incerc sa trag invataminte si ma cert adeseori in incercarea de a fi mai bun! Si asta cred ca le lipseste multor romani: dorinta de a evolua.
Hai, ca ma apuc de biografia lui Bono!
Va sarut necuviincios!