După o binemeritată vacanță (venită după o stagiune dezastruoasă), noua stagiune a Teatrului Național Cluj a debutat duminică, 30 august, cu spectacolul-concert ”Godʼs Playground”, creat și interpretat de Ada Milea și Alexander Bălănescu.
Acest spectacol este un adevărat paradox, având o valoare artistică ce, în același timp, atinge sublimul, dar frizează și ridicolul. Și asta, pentru că vioara maestrului Bălănescu și vocea Adei Milea au sonorități dumnezeiești, însă versurile, textele și grimasele scenice sunt jalnice, cu fracturi de logică ce mă duc cu gândul la casa de nebuni, cu un nivel ideatic ce-mi sugerează ori retardul mintal, ori prosteala unor copii de maximum 4 ani.
Desigur că fracturile logice ar putea fi văzute drept geniale metafore, că ideile prostești pot fi considerate alegorii ale prostiei lumii, doar că, oricât ai vrea să interpretezi textul acestui spectacol drept unul poetic, poezia se rupe în prozaic înainte de a primi un sens artistic, copilăriile scenice nu reușesc să depășească nivelul de scălămbăieli puerile, totul este înlănțuit haotic și pur și simplu nu poți conferi semnificație unor fraze elucubrante, unei logoree ce se revarsă pe scenă, ca un diluviu al nonsensului.
În ciuda beției verbale halucinante, spectacolul izbutește uneori să îți inducă o profundă stare de catharsis, datorată virtuozității lui Alexander Bălănescu ce reușește, prin vibrațiile corzilor viorii sale, să-ți stârnească vibrațiile intime ale viorii sufletului. Dar, când te uiți mai fix spre scenă și ești mai pierdut în visare, hop! și Ada Milea cu câte-o vorbă de duh fără sens ce te trezește rapid din uitarea de sine și te face să te uiți imediat cât e ceasul.
Din fericire, spectacolul nu ține mult, dar, după ce se termină, reîncepe, prin cântece-ciorbă reîncălzită, împrumutate și inspirate din „Insula”, un alt spectacol genial al Adei Milea, ce îmi aduce aminte de o vorbă veche, dar încă actuală:
„Ne învîrtim într-o dilemă grea: sau sînt poeții de astăzi (1850) pre sublimi pentru noi, sau sîntem pre proști pentru acțentele armoniei nouă, și dar în tot chipul poeții scriu în dișărt.” (Dicționarul limbii române literare contemporane)
În marele „dișărt” al acestui spectacol-concert au existat totuși și fire logice, interludiile pieselor muzicale conținând istorisirea de tip jurnal a unei zile tipice și banale din viața unui om oarecare ce se trezește, merge la baie, nu face duș pentru că nu are timp, dar are timp suficient să-și smulgă firele de păr din nas, firul narativ purtându-ne apoi prin ziua de lucru a unui maniac obsedat de operațiunile probabil repetitive și anoste pe care le execută la calculator, de tipul: delete, undo, delete și-așa mai departe. Povestea ne trece și prin anii celui de-Al Doilea Război Mondial, nu am înțeles de ce și cu ce scop, dar ce mai contează?!
Pe scurt, acest spectacol-concert e, la nivel de spectacol, de la un capăt la altul, un mare bla-bla, iar la nivel de concert o delectare a spiritului. Vocea și măiestria instrumentală sunt sublime, dar textul e ridicol și din această cauză consider debutul acestei stagiuni drept unul jalnic – o irosire magistrală de talent, o reprezentare extraordinară ca formă, dar ordinară ca sens, pe care nu o recomand și la care nu voi reveni.