De ce vreau să fiu Charlie?

Tot mai mulți lideri de opinie se grăbesc să ceară limitarea libertății de exprimare, pentru a „proteja” intimitatea și bunul simț privat. De ce ziariștii nu sunt „oameni obișnuiți” și nu trebuie să se supună regulilor interacțiunii cotidiene? Pentru că presa slujește unui interes public, mai important decât sensibilitățile private ale cetățenilor. Pur și simplu fără o presă liberă nu există societăți libere.

Care este ideea simplă pe care îngustimea minții tuturor fundamentaliștilor, conservatorilor și reacționarilor de pretutindeni nu pare să o poată asimila? Aceea că libertatea de exprimare și, mai ales, dreptul la informare prin mass media (incluzând presa audio-vizuală, cinema, jurnalism, artă) sunt intangibile.

Argumentul perfid este acela că limitele bunului simț „privat” se aplică și dialogului public, jurnaliștilor, ba chiar și tuturor celor care vorbesc în public, care se exprimă prin artă și cultură, trebuie să li se impună „limite”. Adică (pentru a cita un mare cleric contemporan), dacă o înjuri pe mama, am dreptul să îți trag un pumn. Sau ceea ce nu faci „în privat”, nu trebuie să faci nici „în public”. Silogismul este nu numai fals, dar devine și pernicios. Pentru că ceea ce nu este acceptabil în relațiile dintre indivizi, devine necesarmente tolerabil (aș zice chiar obligatoriu) în relațiile din sfera publică, fie că e vorba de raportul dintre ziariști și politicieni, dar mai ales dacă vorbim despre dialogul public de idei și opinii.

E simptomatic faptul că mai ales politicienii se grăbesc să se simtă „defăimați” sau „afectați” atunci când se fac dezvăluiri despre activitățile lor, sau când sunt publicate de informații deranjante. Ar trebui să înțelegem foarte bine acest principiu - presa nu se supune regulilor interacțiunii private, pentru că servește unui interes public major, iar interesul public are prevalență înaintea dreptului la „reputație” sau apărarea „imaginii personale”.

Cine stabilește acest lucru? Fără a face un lung excurs de istorie a presei în societățile democratice, această idee fundamentală a funcționării societăților democratice este conținută de faimosul Prim Amendament al Constituției SUA: „Nu trebuie să existe nicio lege care să limiteze libertatea de exprimare”. Echivalentul său se găsește în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, din 1789, care stă la baza Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, la care România este semnatară și care a devenit obligatorie în toate țările Uniunii.

Instituția care veghează apărarea acestor drepturi este Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Curtea a stabilit fără încojur că libertatea de gândire este unul dintre fundamentele societății democratice - pentru cei care nu știu ce înseamnă o astfel de societate, ea se bazează pe trei principii: pluralism, toleranță și acceptarea opiniilor celorlalți (articolele 8, 9 și 10). Cele trei drepturi sunt interconectate. Articolul 8, vorbește despre dreptul la viață privată, articolul 9 se referă la libertatea de gândire, articolul 10 discută libertatea de exprimare. Aceste drepturi nu pot fi legiferate sau restrânse în niciun fel.

De unde vin toate confuziile? Din lipsa de înțelegere a dinamicii dintre libertățile private și libertățile aplicate în spațiul public – la o primă vedere cele două articole par a fi în contradicție. Articolul 8, care apără dreptul la „viață privată și de familie” și articolul 10, care descrie dreptul la liberă exprimare sunt invocate simultan. De aceea este nevoie să facem o clarificare fermă, ale cărei consecințe sunt indiscutabile. Desigur, premisa este libertariană în cel mai profund sens: dreptul la liberă exprimare a opiniilor prin mass media este superior drepturilor individuale și, mai ales, precede drepturilor politicienilor și ale oficialităților publice.

Faimosul articol 10 al Convenției, care, încă o dată, este explicit și obligatoriu pentru toți semnatarii, stabilește prin practica juridică a Curții Europene, distincția dintre public și privat. Nu poți pretinde să îți fie protejată viața privată atunci când tu însuți, de bună voie, ai acceptat să intri în sfera publică. Situația este clară atunci când vine vorba de figuri publice: politicieni, vedete, lideri de opinie sau orice alte persoane (personalități) care beneficiază de atenție mediatică nu mai sunt „persoane private”! Acești cetățeni trebuie să își asume total riscurile de a fi criticați și expuși observării media, din chiar momentul în care intră în sfera publică, riscuri pe care altfel, ca simplii cetățeni, nu trebuie să le suportăm.

Beneficiile obținute din notorietatea publică, avantajele de care dispun tocmai datorită prezenței în prim-plan și, mai ales, celebritatea implicită de care se bucură, le restrânge pretențiile de „privați”. Tocmai de aceea politicienii și orice alte figuri publice trebuie să fie excesiv de toleranți atunci când este vorba de contexte mediatice, de dialogul de idei, de schimbul de replici.

În Statele Unite există un caz celebru, cel al procesului dintre New York Times și Sullivan, care a stabilit clar această situație. Defăimarea nu se produce dacă nu există „rea intenție”, și cu atât mai puțin dacă ziariștii își fac pur și simplu meserie. Iar atunci când se simt „vexați”, funcționarii, politicienii, figurile publice, vedetele au acces la instituții de presă, la fel de bune și de vizibile pentru a-și apăra „onoarea”, nu este nevoie de o intervenție juridică pentru a reglementa aceste contexte și cu atât mai puțin atacarea ziariștilor prin măsuri exagerate.

Curtea Europeană a afirmat același lucru când a susținut opinia conform căreia presa trebuie să îndeplinească două roluri fundamentale: acela de supraveghere publică (watchdog) și de dezvăluire civică (whistleblowing). Aceste roluri ale presei sunt considerate ca fiind „vitale”, în jurisdicția europeană ele nu pot fi limitate, restrânse sau penalizate prin forme legislative sau norme indirecte. Tot Curtea a stabilit că „libertatea presei” acoperă implicit și utilizarea unui grad sporit de „exagerare și chiar provocare", tocmai în virtutea acestor rolurile ale ziariștilor.

Și România a fost trimisă în fața Curții pentru asemenea ingerințe, există două cazuri celebre care stabilesc precedente: cazul Ionel Dalban și cazul Radu Mazăre. Dalban, care a publicat în Cronica Romașcană un articol pentru care a fost condamnat, a câștigat la Curte, care a considerat condamnarea ziaristului drept o „ingerință disproporționată” în activitatea acestuia ca om de presă. La fel Radu Mazăre, în vremea când scria la ziarul Telegraf, în 1994 (împreună cu colegul său Constantin Cumpană) a publicat articole pentru care a fost acuzat de defăimare și insultă la adresa vieții private și a onoarei unui politician local. Curtea Europeană a dat câștig de cauză ziariștilor pentru că, exceptând situațiile în care sunt materiale ce dovedesc că asistăm la provocare la ură rasială și violență, orice măsuri menite să împiedice presa să își îndeplinească rolurile, sunt discreționare. Orice încercări de a limita, de a cenzura sau de a reduce capacitatea ziariștilor de a oferi informații și de a monitoriza activitățile publice sunt îndreptate, de fapt, împotriva bunei funcționări a unei societăți libere. Așa cum se vede inclusiv în cazul recent al judecătorului Curții Constituționale, care a susținut dreptul de a-i fi protejată „reputația”, dezvăluirile din presă sunt esențiale pentru buna funcționare a societății.

Aceste drepturi se aplică și publicațiilor care nu sunt jurnalistice. Un caz celebru a fost provocat de publicarea volumului Le Grand Secret, în care Claude Gubler dezvăluia informații medicale despre președintele Mitterrand, dar și relațiile extraconjugale ale acestuia. Volumul a fost retras de pe piață, iar instanțele franceze au penalizat publicarea de informații „private”. Iarăși Curtea Europeană a tranșat problematica, susținând că interesul public a prevalat înaintea dreptului personal.

Nu în ultimul rând, un caz special îl reprezintă materialele considerate defăimătoare atunci când e vorba de producții media, mai ales cele satirice, din genul pamfletului sau al parodiei. Aici intră nu doar satira politică, ci și cea cu conținut religios sau cea considerată „pornografică”. Ceea ce în jurisprudența germană se numește Kunstfreiheit (libertatea artistică) intră în aceeași categorie. Cele mai multe producții invocate sunt cele în care se invocă blasfemia din expresia cinematografică sau artistică. Și aici există nenumărate. Extrem de sugestive sunt cele care indică faptul că fundamentaliștii sunt de toate culorile și de toate extracțiile (nu numai musulmanii nu înțeleg importanța dialogului public).

În 1985 dioceza Romano-Catolică din Innsbruck a sesizat instanțele din Austria considerând că filmul lui Werner Schroeter (Liebeskonzil) constituia un delict media (Medieninhaltsdelikt). Schroeter a fost a fost acuzat că a realizat imagini triviale despre creștinism, folosind reprezentări ale lui Dumnezeu Tatăl ca un personaj senil și impotent, iar Fecioara Maria era descrisă ca o femeie lascivă. Bunii catolici austrieci au fost revoltați și au cerut interzicerea filmului. Un alt film catalogat drept blasfemiator (Visions of Ecstasy, 1989) a fost interzis în Marea Britanie din aceleași motive. Producția lui Nigel Wingrove a putut fi distribuită numai după ce „Legile blasfemiei” din Anglia au fost abrogate, iar aceasta abia în 2008, după deciziile tranșante ale Curții Europene. Alte filme considerate ofensatore la adresa creștinismului, cum este Life Of Brian (1979), realizat de echipa de la Monty Python, sau The Last Temptation Of Christ (1988) realizat de Martin Scorsese, au fost supuse unor tratamente similare. A vorbi despre lipsă de bun-gust sau despre arta care „insultă” sau chiar arta care „provoacă crime” face parte din aceeași mentalitate primitivă - de care nici Europa, iată, nu s-a despărțit definitiv.

Cu atât mai mult cu cât, atunci când avem de-a face cu o combinație între artă (caricatură) și presă (desenul cu scop jurnalistic) ideea conform căreia ar trebui să aplicăm restricții și limitări devine periculoasă pentru sănătatea societății în care trăim.

În fond care e „soluția” foarte simplă, atunci când vine vorba de producții care sunt controversate, pe care unii le consideră provocatoare și chiar „ofensatoare”. Dacă nu îți place un program de televiziune, dacă nu ești de acord cu unele reprezentări artistice, dacă nu îți convin ideile dintr-o publicație ai libertatea de a nu le citi! Nimeni nu te obligă să „consumi” ceva ce îți displace, dar acest lucru nu te îndreptățește să interzici altora să se exprime în mass media așa cum consideră ei de cuviință.

În rest, fiecare are dreptul să își trăiască viața privată așa cum dorește. De presă, artă și dreptul la exprimare publică nu avem voie să ne atingem.

Adauga comentariu