De ce să mori ucis din dragoste de râs

E o zi neagră pentru toți oamenii care iubesc să râdă. Cred că e dreptul nostru de maimuțe râzătoare să ne amuzăm de orice formă de prostie, de orice manifestare a ignoranței și a bigotismului, să ne batem joc de orice formă de intoleranță, să respingem în hohote de ideile preconcepute. Trebuie să râdem în general de proști și de prostie. Pentru că râsul e cea mai sigură formă de deșteptăciune, dacă nu chiar un semn al înțelepciunii, așa cum remarca istoricul roman Pliniu cu privire la Zoroastru, despre care se spune că s-a născut râzând. Rîsul este declanșat de orice acțiune sau expresie care ne gâdilă creierul, prin urmare râsul este cel care ne dă voie să gândim.

Unele dintre cele mai mari națiuni ale lumii sunt națiunile care au oameni care știu să râdă. Iar Franța este o patrie a marilor oameni ai râsului, ai celor care au râs și ne-au eliberat de cei care nu ne dădeau voie să râdem. Un mare francez, François Rabelais, trăitor în secolul XVI, cel care a scos Europa din umbra superstițiilor și a inițiat eliberarea din tirania unui alt totalitarism religios, la fel de periculos pe vremea lui ca și cele de astăzi, spunea că râsul e singurul lucru care ne face curajoși. În 1579, un alt francez, Laurent Joubert, a publicat un tratat despre râs care a rămas până astăzi memorabil. Acolo el spunea că râsul este o expresie a fericirii – nu putem să fim fericiți fără să râdem. Pentru că ne-râzătorii sunt ne-fericiții lumii noastre. Iar o lume în care nu mai putem să râdem (de prostia politică sau religioasă) e o lume cumplită.

Există unii care, aidoma personajului lui Umberto Eco, pregătit să ucidă pentru ca lumea să nu aibă acces la umor, susțin că Isus nu a râs niciodată. Că sfințenia și religiozitatea presupun refuzul râsului. Dimpotrivă. Știm sigur, din minunații Psalmi ai lui David de pildă, că Dumnezeu râde de multe ori – mai ales de oameni și de îngâmfarea lor prostească. În plus este limpede că și Hristos adeseori îi lua în derâdere pe cei care îi puneau întrebări tâmpite. Pentru că numai idioților nu le place să râdă.

Iar mie mi-a fost întotdeanuna frică de indivizii cărora nu numai că nu le place să râzi de ei, sau care nu suportă să fie ironizați, dar mai ales m-am temut de cei care se vexează și devin agresivi când sunt luați peste picior. Asta și pentru că la polul opus al râsului este frica, frica de propriile defecte, de propria îngustime și stupizenie, frica de libertate, frica de alții care nu sunt ca tine.

Cred că râsul e una dintre puținele forme de contagiune care este dezirabilă și, aidoma celor care se tem de vaccinurile bune, și dușmanii râsului ar vrea să elimine ceea ce îi sperie. Nu e vorba de râsul pe care îl manifestă și șobolanii atunci când sunt gâdilați, ci de râsul care ne separă în ființe inteligente și ființe brutale și violente. Este râsul acela care refuză agresivitatea și animalitatea, care ne separa de bestiile care nu au schițat în viața lor mai mult decât un rictus crud. Anihilarea râsului e sinonimă cu anihilarea a tot ce e mai bun în omenire. Râsul e refuzul violenței; dacă râzi nu mai ai de ce să urăști; dacă râzi nu mai ai de ce să ucizi; dacă râzi redevii copil.

Trebuie să asemănăm râsul cu bucuria copilărească, cu starea aceea de bine care îți dă voie să te amuzi de orice și de oricine, cu faptul că nu există bariere. Pentru copii numai adulții stupizi se irită atunci când le sunt expuse defectele în mod comic. Și râsul nu este doar calea spre o stare benignă, infantilă, ci este o expresie a libertății. Pentru că nu poate să existe nicio libertate fără râs. Dacă ne temem să mai râdem, atunci am ajuns sclavi. O lume care nu râde este o lume subjugată în frică și idioțenie.

Râsul este o reacție naturală față de urâțenie – de aceea râdem, uneori crud și nedrept, de defectele fizice ale semenilor noștri. Însă atunci când e vorba de defecte de inteligență sau gândire, râsul devine obligatoriu. A nu râde de idei și ideologii rizibile este la fel de periculos cum este să vezi nedreptatea și să nu reacționezi. Ridiculizarea (privată sau socială) este o formă de critică (individuală sau instituțională), un ingredient de bază al civilizației, o manifestare pură a culturii. De aceea o civilizație care nu acceptă râsul este o civilizație monstruoasă.

Studiile de gelotologie au arătat că râsul declanșează reacții electrice în cortexul cerebral, adică în cea mai mare parte a creierului nostru. Râsul, prin urmare, este o parte integrantă a minții noastre. Și, deși nici până astăzi neurobiologii nu știu care sunt „chimicalele” râsului, lucrul acesta poate că se datorează și faptului că acestea nu există. A ști să râzi este, în fond, sinonim cu a fi sănătos, mintal și social. Fără râs sistemul nostru nervos ar fi o încrengătură de explozii și tensiuni sinistre, râsul ne eliberează și ne face mai buni.

Trebuie să râdem în continuare, avem obligația să râdem. De ce? Pentru că în absența râsului nu mai suntem oameni.

 

Adauga comentariu