De ce sunt cuvintele atât de eficiente? Din însăși natura umană. Părerea cu care trăim despre noi înșine nu are cum să coincidă cu a celorlalți.
Am fost odată ca niciodată, că de nu am fi fost, nu am mai fi avut ce povesti: și urmează povestea fiecăruia, cu toții niște mari creatori de amintiri. Unele nu prea frumoase, alte nici pe departe atât de glorioase pe cât le-am dori. Dar nu așa facem cu toții? Este scopul cuvântului gândit, rostit și chiar nerostit: să creeze sau să decreeze amintiri.
Este un mod de a ne apăra cercul interior.
Căci toată lumea dă iama prin viața noastră și încearcă să-și impună punctul de vedere. De la părinții care încearcă să ne impună “cei șapte ani de acasă”, la educatori, învățători și profesori; Statul cu legile/instituțiile sale, Biserica cu morala ei, Armata cu îndobitocirea uniformizării – și, nu în ultimul rând, iubiții/iubitele, amanții/amantele, soții între ei și, împreună, năvală în viața copiilor – fiecare având certitudinea că ceilalți sunt proprietatea lor.
De aceea, nu întâmplător, “la început a fost Cuvântul”. Totul este plăsmuit din cuvinte, viața fiecăruia este o înșiruire de cuvinte. Cuvântul dă viață sau o omoară. Cuvintele au viață – ele trăiesc, se transformă și mor exact ca oamenii, lucrurile, faptele pe care le descriu. Este simplu: cuvintele numesc. Practic, nimic nu există până nu capătă o denumire. Nimeni și nimic nu există dincolo de cuvintele rămase scrise, rămase în uzul vorbirii. Cuvinte bune, cuvinte rele – cuvinte cu încărcătură pozitivă care au fost făcute să se încarce cu răutate, cuvinte despre lucruri rele care au luat locul cuvintelor despre lucruri bune șamd.
Politicienii fac acum semantică și se joacă cu dicționarul limbii române, lucrând în continuare la perfecționarea omului nou. Ni se livrează, pe bandă rulantă, analfabetul cu doctorat, analfabetul de la coarnele plugului, analfabetul literat, analfabetul meseriaș, analfabetul politic, analfabetul cu inițiativă civică șamd. – analfabeții cu convingeri, adică sclavii lumii noi. Cei care știu totul, atât de “totul” încât nu mai vor să știe nimic dincolo de ce sunt ei convinși că știu.
Cel mai cumplit război dus în lume, nu numai în România a fost cel împotriva cuvintelor: dus pentru a le decredibiliza, pentru a le goli de conținut, pentru a le uita… Atâtea cuvinte au murit în războaie tehnologice sau ideologice încât ar merita să facem un osuar al cuvintelor care încep să nu mai existe.
Există cuvinte depășite de avansul tehnologic, ele nu mai există deoarece nimeni nu-și mai aduce aminte ce definesc. Banalul „ac” este, din punct de vedere practic, pe cale de dispariție. Câți copii din ziua de azi mai știu să țină un ac în mână și să-l mai și folosească? Cândva existau lecții practice în care, copiii erau învățați cum să țină și la ce folosesc un ac, un ciocan, o șurubelniță, o pilă șamd. Copiii știau că țin unelte în mână și învățau să le mânuim în scopul pentru care au fost acestea create/denumite să facă. Dar mai are cineva nevoie de oameni independenți, capabili să făurească ceva? Cineva care creează și gândește. Cine gândește este periculos.
Cuvintele sunt ucise pentru că sunt golite de conținut, de valoarea lor intrinsecă. De aceea, „unealtă”, „unelte”, sunt cuvintele ce-și vor lăsa oasele cât de curând în deprinderile lexicale ce ajută la definirea muncii. “Muncă”? Ce este asta? Gigi Becali, Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, Relu Fenechiu, Dan Șova, Victor Ponta șamd., întreaga clasă politico-economică de cumetrie din România , întreaga turmă de maneliști și pițipoance mânată prin studiouri, ne învață că mai bine furi și minți decât să muncești. Reclamele ne învață, alături de acești indivizi ce-o duc extrem de bine din furt și din minciună, că “prost să fii să muncești”, când mocca banii îi primești, consumând x sau y produs căruia trebuie doar să-i trimiți codul de bare la o adresă oarecare (sau punând ștampila pe cine trebuie în cazul propagandei din campaniile electorale). Aceleași reclame îndeamnă la chiul. Chiulul este bun, ajută la carieră. Furtul la fel.
Când vine momentul acela când trebuia să mai dai și pe la serviciu, bagi în tine semințe de floare și bostan cu “nuplecabilitate”, uiți de îndatoriri și stai să te umfli de bere alături de prieteni. Sau, îți vine să ronțăi praf de cartofi cu gust de șaorma și-atunci te prefaci că-i copiatorul stricat, să poți să te ascunzi pe o canapea împreună cu mentenanța. Leafa merge, orișicât. Cum să nu-și dea obștescul sfârșit cuvintele legate de muncă, când nimic din ceea ce o definește nu mai are valoare începând chiar prin faptul că nicăieri nu se mai face educație în a defini dorința „sudorii frunții” în împlinirea muncii? Prin sudoarea frunții obții cu mult mai puțin sau cel mult egal cât obține prin furt și prin minciună unul ca Victor Ponta. Și, oricum, în curând și cuvântul sudoare va leșina – în fond nu degeaba s-au inventat atâtea anti-perspirante și deodorante datorită cărora poți să stai cu mâinile sus fără să transpiri. (Măcar dacă s-ar inventa un spray pentru Lege și Justiție cu care să-i țină pe toți borfașii din lumea politico-economică de la noi cu mâinile sus și lac de sudoare!)
Așa, la cât anti-perspirant se inventează, curând vor dispărea și cuvintele legate de baie. Când curățenia se reduce numai la miros, să nu vă mirați că politicienii noștri au învățat că pot mânca chiar și cu polonicul, și gura nu le miroase. Există bomboane mentolate.
Cred că, până la a cere o adevărată schimbare în societatea românească, va trebui să începem măcar prin a crea (evoca, pomeni, aminti) acest osuar al cuvintelor care încep să nu mai existe. Să vedem ce le-a adus în starea de schelete lipsite de conținut și dacă mai putem pune carne pe ele, dacă putem să le îngrășăm, să le redăm câte ceva din valoare de odinioară. Să umplem formele cu fond. Altfel, Holocaustul limbii române va fi Holocaustul societății noastre. O societate cu valorile puse în cap, lipsită de “prințipuri” și morală.