Extrem de puține lucruri mă impresionează, indiferent de modul în care le privesc, de bine sau de rău. Dintre cele care mă impresionează și mai puține mă șochează, tot mai puține. Imaginile cu mașina vandalizată barbar, a jurnalistului Liviu Alexa efectiv m-au afectat. A fost un șoc doar gândindu-mă că dacă în Clujul în care orice țăran cu școală din Baia Mare dorește să se desăvârșească, se poate întâmpla așa ceva, e sfârșitul lumii, al unei lumi în care, ca orice țăran dintr-un oraș agroindustrial, sosit în capitala Maramureșului, am crezut până la disperare.
Mi-am vizitat la un moment dat o sursă, la o morgă. M-a așteptat în ușă, ștergându-se la gură cu mâneca halatului pătat cu sânge și înfulecând un sandviș.
Hai, Adi, înăuntru. Ăsta-i, și-mi arată un cadavru, despicat, din mijlocul căruia țâșnea o mică arteziană….
Avea să fie subiectul care m-a aruncat în lumea mare a presei, la un ziar central.
A fost momentul în care am fost convins că pe masa rece, de beton parcă, nu poate fi, niciodată, decât altcineva, adică niciodată eu. Desigur, pentru puțin timp. Acest cadru, această fotografie o văd uneori, accidental în mintea mea nu pentru că m-a șocat mortul ci starea de piatră a autopsierului. Și niciodată nu m-am gândit atât de mult la cel decedat, cu toate că el era subiectul atunci, cât la margarina, salamul și pâinea din mâna despicătorului de morți.
Vi-l puteți imagina pe omul acesta tresărind când îi urcă o furnică pe picior la picnic? Mulți dintre voi, evident că nu. Eu chiar îl văd și chiar cred că i s-a întâmplat așa ceva. De ce? Pentru că nu ne temem niciodată de ceea ce cred unii ci pur și simplu de ceea ce ne este teamă nouă. Pentru că niciodată nu e ofensator pentru mine ceea ce crezi tu ci ceea ce mă ofensează pur și simplu pe mine. Pentru că nu există lucruri care dor ci lucruri care mă dor pe mine.
Pentru că ceea ce te doboară, de multe ori, nu e durerea în sine ci lipsa empatiei la durerea ta.
Anii au trecut. Azi, o ipotetică știre despre vandalizarea mașinii unei șefe de aprozar ar fi frânt inimile românilor. O țară s-ar fi revoltat, ar fi fost indignată. Biata femeie, ar fi spus mulți. Parlamentari ar fi făcut interpelări în Senat sau la Cameră, rețelele de socializare ar fi luat foc.
Știrea despre atentatul la adresa lui Liviu Alexa s-a pierdut la “diverse”, la în “alte roluri”.
Da, atentat! Pentru că nu mașina e subiectul, nu paguba e relevantă. Pentru că dacă vă uitați doar la mașină înseamnă că priviți doar decedatul din morgă, însemană că nu priviți dincolo de banal. Cauza e mai presus decât efectul. Liviua Alexa putea să aibă un accident, într-o intersecție, la semafor și să sufere mai multe pagube decât a suferit, distrugându-i mașina persoane necunoscute.
Pagubele nu se rezumă la oțelul îndoit ori parbrizul spart. Pagubele sunt în noi, privitorii fără reacție și sunt iremediabile. Nu ne putem vindeca dacă nu tresărim când i se întâmplă altuia ceva ci doar când ne prăbușim pentru durerea din noi înșine.
Ar trebui să fiu optimist? Să spun că aceste lucruri ne întăresc, ne unesc, ne fac mai puternici? Da, așa ar recomanda specialiștii. Dar știți ceva? Ar fi o minciună.
Când un popor ca poporul român, pierde bătălia cu cei care apără și duc mai departe libertatea presei, într-o țară în care nicio lege nu o reglementează, acel popor pierde singurul lucru care l-a salvat cândva, atunci când ar fi strigat degeaba la Revoluție “libertate” dacă mesagerii acestui cuvânt ar fi stat ascunși de teama gloanțelor.
Nu te mira Liviu Alexa, după noi nu urmează NIMIC din ce știm noi că ar trebui să urmeze. Jurnalismul de birou a învins, românii au tot mai multă apă în sânge iar idioții pentru care merită să mori sunt tot mai puțini. Și totuși, și eu, și tu, și alți câțiva o mai facem.
Cineva, undeva, mânâncă un sandviș pufos de pe urma acestei situații.