V-ați întrebat vreodată cu ce se ocupă cei ce au ieșit la pensie pe nedrept, la 40-50 de ani (în timp ce acum alții se târâie până la 60-65 de ani pentru o pensie de nimic)? Vorbesc despre cei cărora încă li se mai pare corect ca, după au cotizat, cât au cotizat, pentru o pensie pe baza unui anumit salariu, să li se măreasca astronomic salariile în ultimele luni de muncă, astfel încât să iasă la pensie cu 80% din acel pompat salariu. Foarte mulți au ieșit în acest fel la pensie pe vremea lui Ion Iliescu și acum îi ținem în cârcă în diverse moduri, nu numai cu pensia, ci și cu votul pe care aceștia îl dau aiurea.
Cred că apogeul unor astfel de pensii nesimțite s-a atins pe vremea când îi duduia economia lui Călin Popescu Trădătoriceanu – era vremea când se continua practica măririi pensiilor și salariilor bugetarilor pe datorii. Acestora li se adaugă puzderia de pensionari pe caz de boală fictivă – genul de orbi care au carnet de conducere și ologi ce participă la Olimpiada celor care fug de muncă.
Revenind la ocupația actuală a acestor milogi pe spinarea celor care muncesc, ea se concretizează în a fi batalioanele de asalt ale partidelor care “le dau” când ei „cer”, că „le trebuie”. Impedimentul numit Lege poate fi îndepărtat de către politicieni cu ajutorul acestor noi batalioane de asalt. Pe bază de “reaprații materiale”, acestea aduc voturi. Voturile aduc, mai nou, inclusiv legitimitatea politcienilor împotriva Legii. Și nici nu mai contează că această legitimitate nu e deloc reprezentativă atunci când 60% dintre electori stau acasă în ziua votului și nu există. Cei care există își ștampilează ceea ce consideră că le-ar fi grepturile.
Reamintesc celor care au pășit mai târziu în mocirla ultimilor ani că dacă vrei să pierzi alegerile în România este suficient să-i superi pe bugetofagi. Suntem o țară de iobagi în care avem feudali și boierime (cei cu afaceri prospere numai conectați la bugetul statului) și lefegii (ieniceri, copii de suflet). Sunt peste 3 milioane de lefegii (pardon, bugetari), plus alte 4 milioane de pensionari (fără a mai socoti și copiii) – și toți trăiesc din munca reală, concretă, a posibil 5 milioane de lucrători în domeniul privat. Așa vedem, din nou, că bazinul electoral al tuturor partidelor este în fapt același, indiferent de culoarea politică cu care se boiesc.
La alegerile locale nu am văzut coloane de tineri școliți și mici intreprinzători în drum spre urne ca să voteze împotriva celor care promit pe banii altora, sau numai promit fără a mai realiza ulterior ceva… Căci și azi partidele politice din România încă se mai bat pe stârvurile electoratului iliescian.
Celor care vor să facă opoziție le spun: veniți cu măsuri concrete și realizabile imediat, favorizați munca și câștigul obținut cinstit. Dacă nu, asumați-vă pe față faptul că aprope 60% din cetățenii României nu există (oricum nu votează, nu?) pentru că habar nu aveți cum să-i mobilizați. Din lăcomia cadrelor de nădejde a așa-ziselor partide de dreapta s-a falimentat orice mișcare de dreapta.
Din lipsă de soluții la lăcomia politicienilor, din încârdășirea asistaților cu cei care-i asistă și din lipsa de interes a celor care mai muncesc, îi vedem mărșăluind spre urne numai pe pensionații “compensatoriu” ai sfârșitului anilor ’90; și pe tinerii cu BAC-ul luat la apelul bocancilor dând “like”-uri pe Facebook: “cinste lor, cinste lor”…!