Reportaj

"Cu patru lei mancam doi oameni si-un caine!" – Reportaj pentru inimile calde

„Cu patru lei ma duc si cumpar de mancare si ne hranim eu, cainele si aproapele meu. Din patru lei. Da’ cand nu ai patru lei ii rau. Ii extraordinar de rau. Rodi, puiule, papi de aici?”.

Femeia sta acoprita pana la nas cu o plapuma uda, intinsa pe scarile de beton ce urca acum spre o usa inchisa cu lacatul. De sub nailonul care o inveleste ii ies doar ochii. Se uita la sticla de plastic in care prietenul ei de suferinta, Viorel, i-a pus portia de mancare pe ziua de azi – ciorba de morcovi si cartofi – si da dezaprobator din cap: „Mai tarziu”. 

„Atti, papi?”, intreaba iar bucatarul. 

Amicul lui e, insa, ocupat. „Hai, Linduca, dai un pup? Bravo, fetita, bravo. Hai, hai sa ne jucam”. Cainele se ridica in doua labute, iar cu cele din fata ii cuprinde gatul. „Asa ne pupam noi”, rade barbatul. 

„Trei prieteni, astia suntem. Ne cunoastem de multi ani, am trecut prin multe impreuna. Cu Atti am lucrat la turnatorie multi ani. Cu Rodica m-am intalnit de ceva vreme. M-a gasit in parc, cand eu dormeam acolo, si m-a adus aici. M-a ajutat mult, saraca, si pentru asta o s-o respect toata viata. Daca fac ceva de mancare, mananca si ea. Daca face ea, mananc si eu”, explica Viorel prietenia dintre ei. 

Pe scarile fostei cladiri a Postei din cartierul Grigorescu locuiesc doar el cu Rodica. Atti, explica usurat, are unde sa doarma, i-a oferit o batranica un culcus la ea in curte. In fiecare zi, insa, vine sa-si viziteze prietenii, cu un termos plin cu ceai fierbinte:  

„Nu pe mine trebuie sa ma ajutati, eu ma descurc. Viorel e cel mai necajit dintre noi. Si e un om cu un suflet atat de mare… El da la toata lumea, da’ el n-are nimic. Ieri a dat doi saci de haine la niste copii handicapati pe aici; abia au putut sa mearga cu ele. Si el si-a oprit o bluza”. „Si aia-s afara, saracii”, il intrerupe Viorel. 

A ramas pe strazi in urma cu 10 ani, dar in fiecare zi isi propune ca urmatoarea noapte sa fie ultima petrecuta sub cerul liber. Plange cand constientizeaza cum traieste, dar spune ca „n-are cum sa se termine asa”. 

„Fosta mea nevasta a plecat la lucru in Italia pentru trei luni si si-a intors dupa sase ani. A divortat, a ramas cu apartamentul si a plecat iar in Italia. Iar eu am ramas pe strazi. Copiii erau deja mari, plecati si ei din tara. Iar eu am ramas singur”. 

Lacrimile ii inunda iar ochii albastri, iar mainile murdare ii ascund, repede. De rusine. 

Rodica a ramas fara casa in urma cu 20 de ani, iar de atunci doarme sub cerul liber. Nu vrea ajutor, nu daca asta inseamna ca trebuie sa mearga intr-un loc unde nu e primita si catelusa ei, Linduca. S-a obisnuit sa traiasca pe strada si prefera sa imparta patul de pe scarile reci cu animalul care i-a fost aproape in ultimii 6 ani. 

„Inainte ii dadeam coji de paine prin gard. Statea in curtea unei case in care locuiau abuziv niste oameni. Cand i-a ridicat politia pe ei, pe Linduca au dus-o la ecarisaj. Rodi a plans intr-una de dorul ei, asa ca ne-am dus si am scos-o de acolo. A platit 40 de lei pentru cip si vaccin si n-a mai lasat-o sa plece niciodata”, povesteste Atti. 

Care are copii, stie ce simt eu”, completeaza femeia, dar Viorel o intrerupe mandru: „A primit de la o femeie 50 de lei si de 40 de lei a cumparat Pedigree si Chappy si mancare pentru ea”. 

„Eu ma descurc, important e sa nu ii fie ei foame”, spune femeia in timp ce ridica nailonul ce o acopera, iar catelusa se ghemuieste in culcusul umed. 

Viorel le priveste cu drag si isi aseaza caciula pe frunte: 

„Ne descurcam. Ma duc la gunoaie, adun de pe acolo cate ceva, fac 3-4 lei si mancam doi oameni si-un caine. De la magazin cumpar pui – spate, gaturi, ca-s mai ieftine, si le gatesc aici pe resou. Cateodata mergem la biserica de lemn, la reformati, acolo ne primesc, ne dau haine si mancare. Ne descurcam. Stiti de ce avem nevoie? De sanatate. Banii n-aduc fericirea”. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *