Ați văzut cum vorbesc mămicile cu copiii lor? Cum redescoperă ele cerul, stelele, florile, păsările? Cum își amintesc ele, din nou, cum face vaca, ursul, cîinele, oaia?
Mi se par fascinante reîntîlnirile lor cu lumea aceasta simplă pe care majoritatea o neglijează. Pentru că, să fim serioși, de cîte ori ni se întîmplă, în viață, să privim stelele? De patru-cinci ori? De cîte ori ne oprim din goana noastră nebună spre nicăieri, să contemplăm un fir de floare și să ne spunem în gînd: uite tulpina, uite frunzele, uite petalele…
Mamele însă o fac. Sînt norocoase, din acest punct de vedere. Sînt obligate, cum ar veni, să își ia un respiro de la cele zilnice și să se plimbe cu copilul pe-afară, că e soare, că e vînt. Și să să convingă astfel că Soarele e la locul lui, că rața face mac-mac, că mîna are cinci degete, că omul are nas, ochi, gură, urechi și că ele sînt, din fericire, tot la locul lor.
Cînd spunem că o mamă are grijă de copilul ei atunci în mod sigur lucrurile pot sta și pe dos. Adică ăla micu’, așa cum e el, în cărucior și aparent dezorientat, se poate spune că are grijă ca mama lui să uite de facturi, de șeful ei cel tîmpițel care îi face ziua un coșmar, de planurile legate de zugrăvit sau de ratele la bancă. Și să redescopere lumea reală, în care frumoase sînt străzile, clădirile, orașul. În care frumoase sînt plantele și animalele. În care cu adevărat importante sînt zilele și nopțile care vin, una după alta, și simplul fapt că vin și că nu se opresc, reprezintă o minune.
Mamele cică se „prostesc” atunci cînd imită, pentru copilul lor, găina, calul sau cucul. Sau se mai spune că pierd anul ăla din viață în care nu lucreză, în care sînt “obligate” să “stea acasă cu copilul”.
N-aș zice la fel.
După părerea mea ele sînt “obligate” să trăiască alături de copilul lor într-o lume cu mult mai curată decît cea care ni se dezvăluie nouă, celorlalți, cei care ne iluzionăm c-am face lucruri teribil de importante. Ele „se prind” înaintea altora, care nu au această ocazie, că lucrurile „teribil de importante” mai pot să aștepte, că un răgaz e întotdeauna binevenit, că viața nu înseamnă numai alergătură, că fugind mereu nu vezi decît contururi.
Că așa stau lucurile, și nu altfel, asta e clar.
Faceți următorul exercițiu de imaginație, chiar dacă sună macabru: să spunem că mergeți la doctor pentru că vă doare cam tare stomacul. Și verdictul vă lovește în cap precum un ciocan: aveți cancer la colon.
După care vă liniștiți și vă dați seama că destinul e implacabil. Dar totuși vă pare extrem de rău că părăsiți această lume.
Și-atunci, în momentele acelea, ce-ați regreta? Că vă duceți și vă lăsați casa nezugrăvită sau că n-o să mai vedeți niciodată cerul și n-o să mai auziți cum face rața?