Amicii ziarului

Clujul, oraș cultural. Despre generații și despre sacrificii

Cine sunt generațiile care vor conduce România de mâine? Mi-am pus această întrebare provocat de două evenimente. Primul, refuzul unor poeți născuți între ’78 și ’85, de a accepta premiile acordate la o gală a tinerilor scriitori. Al doilea a fost numirea lui Sebastian Kurz, un politician 27 de numai ani, la conducerea ministerului de externe austriac. Ce legătură există între cele două?

Studiile sociale realizate în Statele Unite în anii ’50 și ’60 au demonstrat că premisa sociologiei generaționale e validă – există o dialectică între social și biologic, respectiv putem vorbi de o corelație între mișcările sociale și schimbările demografice din interiorul unei societăți. Karl Mannheim punea pentru prima oară această problemă, în urmă cu 90 de ani. Sociologul german se întreba dacă există trăsături culturale și sociologice ale generațiilor. Adică dacă suntem influențați de factori care depășesc simpla noastră formare și educație. Există experiențe comune, care depind de schimbările culturale și tehnologice, ca și de evenimentele politice care ne fac să fim ceea ce suntem. Ipoteza lui Mannheim a rămas aceeași – putem să stabilim o legătură directă între biologie (perioada nașterii și dezvoltării unor grupuri umane) și modul cum funcționează societatea (impactul reciproc). Conștiința comună a grupurilor există nu numai prin experiențele comune, participarea la aceleași evenimente sociale, consumul acelorași produse culturale, ci se exprimă prin comportamente similare.

Care sunt caracteristicile comune ale generațiilor în România de azi? Care sunt trăsăturile prin care se evidențiază, în sens pozitiv și negativ, fiecare grup demografic? Eu cred că România postbelică este divizată în 4 mari momente generaționale, compuse din șase generații succesive, care se suprapun uneori. Ideea este că raportarea lor la ideea de sacrificiu (și responsabilitate) se schimbă în funcție de anul nașterii. Prima generație, căreia putem să îi spunem generația fricii de sacrificare este născută între 1940 și 1950. A doua acoperă deceniul cuprins între anii 50 și 60 și putem să îi spunem generația evitării sacrificiului prin individualism; a treia vine din deceniul următor și este generația decrețeilor, cea a dinamismului ratat, a sacrificiului mimat; a patra provine din cei născuți aproximativ între 70 și 80, respectiv generația sacrificată; a cincea e compusă din cei care sunt născuți din 1980 până în 1989, care refuză sacrificiul pentru prosperitatea materială, iar a șasea s-a născut după 90 și are acum puțin peste 23 de ani. Caracteristicile ei rămân de văzut.

Pentru a avea o hartă generațională este suficient să trecem în revistă conducerea Ministerului Român de Externe din ultimul deceniu. Acest minister este (și așa trebuie să fie) o platformă pentru potențialii lideri la vârf ai unui stat. Într-un sistem al selecției meritocratice a elitelor politice, portofoliul externelor trebuie să reprezinte testul maxim, momentul de vârf al verificării abilității acestor lideri. De aceea prezidențiabilii, în general, trec pe la externe pentru a-și întări conexiunile cu liderii mondiali, pentru a fi conectați la cancelariile străine și pentru a demonstra abilități de negociere internațională. Miniștrii de externe ar trebui să reprezint ce are mai bun o țară, atât din punctul de vedere al calificării administrative, cât și, mai ales, din punctul de vedere al calității umane.

Fără a intra în detalii referitoare la calitatea profesională a celor care s-au peridant pe la externe, se observă ușor că cei 10 miniștri care au fost în fruntea externelor în ultimii 10 ani vin din trei generații diferite. Prima generație, cea a unui pensionar readus în prim planul politicii și a unui funcționar neutru, nu interesează neapărat. Ei sunt ai trecutului și nu are rost să revenim asupra problemelor legate de onestitatea, fidelitatea și caracteristicile lor dictatoriale ori aberante, care vin din compromisul ca mod de frică față de sacrificiu.

Trăsăturile celorlalte două generații sunt, însă, semnificative raportate la sacrificiu. Pe de o parte avem generația celor născuți în deceniul cinci (1952-1958). Mircea Geoană, Călin P. Tăriceanu, Cristian Diaconescu fac parte, evident, dintr-un grup omogen. Pe de altă parte este grupul celor născuți în deceniul șase (1963-68). Aceștia sunt M. Răzvan Ungureanu, Andrei Cioroianu, Cătălin Predoiu, Theodor Baconschi, Titus Corlățean.

Pentru a realiza un profil generațional al acestor grupuri trebuie să recurgem la schemele deja existente în literatura de specialitate. Prima pare să fie apropiată de „generația X”, după un concept imaginat de Robert Capa, care voia să descrie tinerii născuți în Occident după ultimul război mondial, oameni care au respins dictatorii și au dus la schimbarea lumii prin acceptarea valorilor liberale. La noi cred că generația celor născuți pânâ în 1950 nu poate fi astfel caracterizată, ea fiind mai degrabă descrisă printr-o puternică adaptare la sistem. Adeseori taciturni și retractili, de multe ori obedienți și gata de compromis, ei sunt generația care a văzut la prima mână efectele totalitarismului agresiv și au ales mecanisme defensive pasive. Tot ei au preluat puterea în România după revoluție și nu s-au ferit să îi sacrifice pe alții pentru interesul lor. Ei au ieșit rușinos din scena politică, iar Adrian Năstase nu este ultimul pe această listă.

Între aceștia și generația din următorul deceniu există diferențe majore. Acest grup uneori identificat în Vest drept generația MTV, are câteva din trăsăturile generației X. Acești oameni au fost hrăniți cu muzică rock din Vest și cu filme hollywoodiene, și tot ei au deținut puterea (în acord cu generația anterioară), până prin 2000 (și, dacă iese Crin Antonescu președinte, vor continua să conducă). Ei sunt liderii obișnuiți cu minciuna, dar suficient de școliți pentru a o nu face greșelile celor de dinaintea lor. Tot ei au cântat la cenaclul Flacăra alături de Adrian Păunescu și știu ce înseamnă radiocasetofoane din Vest și au făcut ședințe video în Est. Ei sunt excesiv de formaliști, preocupați de propria lor persoană și de interesele proprii. Sunt supraviețuitori prin cameleonism.

Relevantă este generația următoare, numită și baby-boomer. Ca și baby-boomer-ii americani, născuți din energia flower power, caracterizați prin curaj și entuziasm, decrețeii generației ’60 au un plus de vitalism și o vivacitate publică remarcabilă. Ei sunt acum ‘pe val’, în sensul că și-au atins potențialul generațional. Din păcate pentru ei, baby-boomer-ii noștri sunt în continuare marcați de figura ‘tătucului’, nu au suficientă independență și suferă de cameleonismul generației anterioare. De fapt o generație care a învățat să mimeze sacrificiul foarte bine.

A cincea este o pseudo-generație Y, sau generația noului mileniu. Trebuie spus că aceasta este generația revoluției române, a copiilor care și-au ucis Tatăl simbolic. Asemănători oarecum cu yuppies din Statele Unite, aceștia sunt segmentul economic și cultural care ține România pe linia de plutire. Reticenți față de reflexele autoritariste, ei sunt generația sacrificată. Imediat după aceștia a apărut o generație mercantilă, preocupată mai ales de valorile prosperității capitaliste, ghidată cu precădere de o formă de sacrificiu destinată auto-gratificării. O generație individualistă, egoistă și agresiv workaholică.

Și mai recent a apărut o generație care prezintă trăsăturile generației Z din Occident. Aceasta, hrănită cu noile tehnologii, conectată la rețelele sociale, hrănită cu activismul ecologist și mobilizată prin Twitter și Facebook este mobilă, dinamică și vocală. Generația Z, după formula propusă de Bruce Horowitz pentru a descrie generațiile care sunt născute în spațiul digital, și este cel mai bine descrisă prin sfidarea establishmentului. E o generație pe care e firesc să o regăsim pe baricadele activismului civic contemporan, și care este caracterizată prin refuzul ordinii sociale, de orice fel.

Există o oarecare intransigență a acestei generații de activiști – ei nu sunt nici cu unii, nici cu alții, sloganul „aceeași mizerie” exprimând postura lor anti-sistem. Identitatea lor culturală va face politica socială în România viitorului. Și așa cum Sebastian Kurz reprezintă așteptările austriecilor pentru clasa conducătoare, unii spunând că acesta va fi viitorul cancelar al Austriei și eu aștept ca din generația celor născuți după 1990, oameni care acum au 20-23 de ani să apară un nou lidership. Teoretic ei reprezintă șansa transformării finale României, o transformare pe care decrețeii ca mine nu am reușit să o impunem. Deocamdată nu văd decât o puternică trăsătură care este descrisă de sociologi drept gândirea pluralilor. Adică un amestec incoerent de fracking practicat ca gaming; un haos de valori care este ordonat uneori de către propagandiștii ratați ai generației anterioare. Toate orientate spre simpla gesticulație, fără coerență dincolo de un ecologism nedigerat și indignarea acumulată pe platformelor noilor media.

Am scris acest text pentru că de soluțiile pe care ei le vor găsi va depinde pensia mea peste de 20 ani. Pentru că eu plătesc acum pensiile părinților lor. Oare ei vor fi în stare să îmi asigure o viață decentă la bătrânețe? Sau servicii medicale decente? Sau protecție socială? Uniți, salvați?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *