Amicii ziarului

Cluj si Napoca – orase cu vieti separate

Intoxicati de politicieni smecheri (si atit) precum si de culturnici onorabili, clujenii aspira la statutul de popor ales al Transilvaniei. Ba, cred ca l-au si obtinut, ca il merita si ca este firesc sa fie asa. Sint oarecum nedumeriti ca nu apare ceva pe actele lor, o steluta, un ingeras, un beculet tricolor care sa clipoceasca din buletin atestindu-le superioritatea.

Acum clujenii asteapta, ocosi, sa devina, in 2021, poporul ales al culturii europene: 93 % apreciaza candidatura, 91% cred ca merita acest lucru, 88% cred ca au sanse, iar 69% par a fi gata sa se implice in proiect. Mai, sa fie! Eu cred ca la trei sferturi dintre cei intervievati de IRES pe subiectul “Cluj – Capitala culturala europeana 2021” (sa-mi iertati exprimarea… aculturala!) li se rupe pur si simplu de subiect. Au raspuns politicos si corect politic, dar habar nu au (ca, de altfel, multi dintre promotorii si bagatorii de seama ai proiectului) de unde sa-l apuce si incotro sa mearga cu el! Cred ca clujenii au inteles ca trebuie sa fie mindri si atit! De aici incolo, politicienii se vor ocupa, periodic, cu aranjarea frezei culturale a populatiei si cu mingiierea ei pe crestet.

Cind, in 1974, Nicolae Ceausescu, intr-un elan nationalist, adauga Napoca la denumirea Clujului, nu cred ca isi imagina ca a mai creat o comunitate, un oras proletar in organismul cam burghez, elitist si molcom al Clujului istoric. Din 1948, cind Clujulul avea 122 mii de locuitori, pina in 1974, orasul aproape ca isi dubleaza populatia ajungind la 215 mii de oameni. Dintre acestia, scrie cu mindrie acad. Stefan Pascu, in volumul “Istoria Clujului”, aparut in 1974, sub egida Consiliului Popular al municipiului Cluj , aproape 80 de mii sunt muncitori. Cresterea populatiei, adauga autorul, nu este datorata sporului natural, ci imigratiei de la sat la oras, vizionara politica a partidului si statului comunist de industrializare fortata a tarii si a centrelor academice in special. Acolo se cuibareau dusmanii poporului. Si, mai adaugati, abia dupa 1970 incepe sa se “implementeze” Combinatul de Utilaj Greu, alta “ctitorie”, unde vor  inceta sa mai spere in comunism inca 8 mii de “oameni ai muncii”. Asa ne-am trezit la Revolutie (si dupa) cu aceste doua comunitati: una urbana si burgheza compusa din mici meseriasi, doctori, profesori si foarte multi ingineri si una semi-rurala (sau semi-urbana, spuneti-i cum vreti) adica nici oraseni, nici tarani, intr-o perpetua criza identitara. Cu gaini si straturi de zarzavat printe blocuri, cu muzica populara ca suprema aspiratie artistica, cu mentalitati patriarhale in care conteaza increderea in rubedenii si vecini, nu in institutii. Azi, constructorii socialismului de ieri sint pensionari. Nu le poti spune ca efortul lor din fabrici si uzine nu face azi doi bani. Ca au muncit gresit, ineficient, in afara pietelor, ca au facut produse proaste, ca au furat din avutul obstesc. Ca pe linga hotiile capitalismului contemporan, generatia noastra plateste tembelismul  unei industrializari fara noima. Asa a fost sistemul, au venit rusii cu tancurile, nu noi am vrut comunismul, ne vor raspunde batrinii nostri…

Cele doua “orase”, unul imbatrinit, cu aspiratii limitate legate de transport local gratuit, ajutoare de incazire, piete un pic mai dichisite, cluburi de pensionari sau bilete de tratament subventionate si orasul activ, divizat de orgolii si ambitii si invidie, cam fara busola si pus pe facut bani, bani cu orice pret, se tolereaza unul pe celelalt ignorindu-se.

Pensionarii reprezinta cea mai compacta masa electorala. Se informeaza, discuta intre ei si, foarte important, merg la vot. Nu cred ca ei constientizeaza forta pe care o au, dar politicienii o fac cu siguranta. De 20 de ani se construiesc campanii electorale, si mai apoi politici publice, pentru pensionari. La cei o suta de mii de pensionari ai Clujului aproape ca nici nu are rost sa-ti bati capul cu restul populatiei, care mai e si divizata in aspiratii si nici nu prea merge la vot din cauza de scirba sau comoditate. Cei 80 de mii de muncitori ai anilor ’70 au acum ocazia sa puna de o dictatura a proletariatului democratica! Partea activa, dinamica, intreprinzatoare a societatii clujene nu se coaguleaza politic. Nu produce lideri, nu penetreaza partidele politice devenite caste inchise si accesibile doar micilor oportunisti si cabotinilor.

Ar trebui, probabil, un program politic unificator al celor doua “orase” ce compun Clujul. Dar, mai intai, ar trebui recunoscuta starea de fapt si, mai apoi, iesit din ipocrizia falsei comunicari publice despre “orasul comoara”, “capitala culturala…”, “inima Transilvaniei” etc. Cred ca Ioan Rus si, pe alocuri, Marius Nicoara, aveau puterea de a pune in practica aceasta constructie lipsita de ipocrizie.

Haideti, de pilda, sa ne reparam Teatrul National – simbolul cultural al Clujului, nu-i asa? – sa vedem ce facem cu Muzeul de Arta, cu vechea cladire a Continentalului si apoi, iesind un pic din ipocrizie si iezuitism, sa ne anuntam, zglobii, candidatura pentru capitala culturala a Transilvaniei! Ambitios, nu?

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *