Din motivarea Curții de Apel București aflăm că Mircea Diaconu poate candida la alegerile pentru Parlamentul European, deoarece acesta are „vocaţia legală incontestabilă” de a ocupa funcţia de europarlamentar, instanţa explicând că “legea privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice nu poate fi asociată legii penale”.
Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns. O instanță judecătorească ridică “exercitarea funcțiilor și demnităților publice” deasupra legii penale și garantează imunitatea demnitarilor în fața legii penale în “exercitarea” acestor funcții. Ori acest lucru este din start anticonstituțional, deoarece în amărâta noastră de Constituție scrie clar că “nimeni nu este mai presus de lege”. Apoi mă întreb la ce s-a făcut atâta caz de așa numita “marția neagră” în care parlamentarii au avut exact aceeași tentativă de a se imuniza împotriva legii penale pe care acuma un complet CAB le-a servit-o pe tavă?
În rest, Mircea Diaconu a invocat, iar instanța a fost de acord cu faptul că legea ANI este neclară și imprecisă. Asta în condițiile în care, în 2010, legea a trecut de 3 ori prin Senat, cameră decizițională, iar el a votat „pentru” tot de atâtea ori. Mai mult, cu cinism, a luat cuvântul și a afirmat că „pare a fi incompatibil”, dar nu a înțeles să insiste, din calitatea de membru al legislativului, prin amendamente, pentru clarificarea și precizarea legii, deși ar fi trebuit să prevadă că îl va viza în mod direct. Pe scurt, ca un borfaș, s-a prevalat de propria culpă pentru a-și urmări interesul. Nu este nici primul, nici ultimul care să-și urmărească interesul personal în detrimentul celui public. La fel vor face și ceilalți parlamentari vizați de rapoartele ANI: își vor vedea liniștiți de interesele lor și vor rămâne în funcție sau se vor permuta pe funcții eligibile, după ce ANI le va dovedi incompatibilitatea. Nu mai contează supremația interesului public, ci exclusiv interesele personale sau de grup ale aleșilor – așa au fost și sunt intocmite legile.
Trecând într-un registru grotesc, rămâne ca și violatorii, hoții, criminalii șamd (tot cuprinsul Codului Penal) să-și demonstreze cumva „vocația legală incontestabilă” de a se ocupa de victimele lor, iar o instanță să creeze precedentul și să dea o sentință prin care să consfințească faptul că „integritatea” acestora, a borfasilor (poate de ordin profesionist: “uite, dom’le ce de figuri a folosit la viol”; „mvaii, cum l-a făcut profi la buzunare”; „l-a dat gata dintr-un pumn” șamd.), “nu poate fi asociată legii penale”.
Totuși, să vedem ce zice Legea și cum de s-a putut ajunge la interpretarea favorabilă lui Mircea Diaconu, fără a sări să spunem c-a fost vorba de rea credință. Legea 176/2010, art. 25, alin.2, zice asa: “Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate”.
Iar judecătorii au “interpretat” gramatica (litera) legii nu spiritul acesteia. Au zis: Mircea Diaconu nu mai poate ocupa “aceeași” funcție eligibilă, însă poate ocupa o “altă” funcție eligibilă. Dar, pentru ca interpretarea dată de Tribunal și de CAB să fie corectă, ar fi trebuit ca legea să zica așa: “Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție eligibilă“. Se înțelegea clar că nu mai poate ocupa “aceeași” funcție eligibilă, însă poate ocupa o “alta”, tot eligibilă (nu primar, ci europarlamentar, nu președinte, ci consilier local șamd). Însă legea spune sec: “Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție”. E simplă gramatica: “aceeași” determină pe “funcție” – și cum “funcție” nu are altă precizare, se înțelege evident că e vorba de ORICE funcție eligibilă.
De aceea, din punctul meu de vedere, reprezentanta ANI are dreptate: În lumina principiului de drept potrivit căruia “Legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării ei …. Se face, astfel, referire la durata interdicției precum și la identitatea sub aspectul naturii funcției, respectiv funcție eligibilă, prin funcție eligibilă înțelegându-se orice funcție aleasă. Această dispoziție, în mod evident, trebuie să fie aplicată în înțelesul întregului articol, având în vedere faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a sancționa persoanele care se fac vinovate de încălcarea regimului juridic privind incompatibilitățile”.
Dacă se admite interpretarea “nu mai poate candida pe aceeași funcție eligibilă, însă poate candida pe o alta” (interpretarea Tribunalului), am avea următoarea situație absurdă: un primar/consilier incompatibil ca primar poate candida la Parlament sau Președinție. Și invers.
Nu cumva astea înseamnă ca legea e interpretată în sensul neaplicării ei? Ba da. Ubi lex non dinstingit, nec nos distingere debemus. Argumentul că legea e neclară și imprecisă nu ține.
Mircea Diaconu poate candida și poate fi ales, însă miza demersului este oprirea pe viitor a acestui periculos precendent, prin intervenția ICCJ pe calea anulării sau revizuirii.