Când bătaia e ruptă din Rai, poate ar trebui să încercăm la poarta Valhallei

REEDUCÁRE, reeducări, s. f. Acțiunea de a reeduca și rezultatul ei. – V. reeduca.

Paradoxul reeducării la români. Un popor care a trăit 50 de ani sub teroarea reeducării comuniste, dar care, în același timp, își reeducă odraslele în același mod, deseori barbar. Acest text nu se vrea a fi un tratat de psihologie freudiană. În schimb, nu poate fi ignorată, în contextul morții lui Luca, realitatea românească. Trăim într-o societate violentă, lipsită de educație, care își terorizează deseori copiii. Problema e complexă, pornește de la mentalitate și se termină în structurile putrezite ale unui sistem infestat cu șobolani neputincioși și ignoranți.

Discuții eterne despre mentalitate

Mentalitatea nu se schimbă de pe o zi pe alta. Fără a scoate nimic din context, românii au o vorbă: „Bătaia e ruptă din Rai”. Mai mult, în Biblie găsim în cartea proverbelor lui Solomon 13:24: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată”. Religia poate fi irelevantă, sau nu, în contextul în care trăim în cea mai religioasă țară din Europa. Așadar, ne-am așezat la masa greșită.

Efectele reeducării asupra copiilor

Omul, cu puține excepții, poate fi „rupt”. Broke, cum spune englezul. Nu atât trupul, cât sufletul. Torționarii medievali știau cel mai bine că oricine va mărturisi orice sub auspiciile torturii. În prezent, vedem același procedeu în cazul trupelor speciale Navy SEALS sau SPETSNAZ. Oamenii ăia sunt făcuți să accepte durerea în primă fază, apoi să o iubească. După care nu mai sunt oameni, sunt mașinării de ucis alți oameni. Poate părea irelevant, însă în același context, ce poate învăța un copil bătut mereu de către părinți decât să bată și el la rândul lui alți copii și, mai târziu, propriii prunci și nepoți. E o reacție în lanț, care e clar că nu poate fi oprită din sânul familiei. Astfel, nu ne rămâne decât varianta în care STATUL trebuie să ia măsuri extrem de dure.

Când Raiul nu mai e o alternativă, poate ar trebui să încercăm la poarta Valhallei

Norvegienii sunt sperietoarea lumii în materie de „furat” copii de la părinți. Într-o țară în care violența împotriva micuților de orice fel e interzisă, iar un părinte își poate pierde copilul pentru o palmă dată peste fund, acest flagel a fost oprit brutal, dar eficient. Din nou, religia poate fi irelevantă, sau nu, în contextul în care norvegienii, într-o proporție covârșitoare, au renunțat la Dumnezeu. Cei care nu văd în Norvegia societatea ideală vor arăta cu degetul spre Anders Behring Breivik. Sau vor scuipa pe Barnevernet, Serviciul de Protecție a Copilului norvegian cu 26 de plângeri la CEDO la activ (printre care cunoscutul caz Bodnariu). De ar fi atât de simplu.

Luca nu mai e printre noi. Toate semnele au fost acolo, copilul a rămas în sânul familiei. În 2013, o mamă bolnavă psihic și-a aruncat copilul de 6 ani de la etajul 2. Autoritățile statului i-au returnat pruncul așa cum ar face-o cu o pisică aruncată de la etaj. „Nu vă supărați, v-ați scăpat pisica pe geam? Poftiți, data viitoare fiți mai atentă!”, par să fi gândit nemernicii din sistem. Aceiași nemernici care au parte de niște bugete fabuloase pentru o țară ca România (doar la Cluj, DGASPC a avut un buget anual de 50 milioane de euro!). Soluția poate fi doar una. Sistemul trebuie resetat în cel mai brutal mod cu putință. Structurile Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din toată țara, deratizate de toți șobolanii și populate cu oameni onorabili, drepți, iubitori de copii. Mai apoi, pe modelul Barnevernet, să existe toleranță ZERO față de agresiunea unui copil. Apoi, va urma cel mai greu pas. În 2013, 9.000 de copii au fost luaţi în grija Barnevernet pentru că erau bătuți de către părinți. În România, dacă mâine am aplica cu strictețe regulile Barnevernet, ne-am trezi cu o cifră terifiantă de micuți, care ar fi nevoiți să stea în diferite orfelinate. În aceste condiții, cercul se poate închide doar prin reconstrucția de la zero a orfelinatelor. Din închisori jegoase, transformate în oaze de liniște pentru cei mici. Nu cred în vrăjeala eternă cu „nu sunt bani”. România a construit și construiește în continuare o puzderie de stadioane pentru fotbal, într-o țară în care fotbalul e inexistent. Să spui că se justifică să investești sute de milioane de euro în STADIOANE, într-o țară unde nici dracul nu e curios de acest sport (uitați-vă la audiențele meciurilor!), dar să lași orfelinatele și spitalele la stadiul de închisori comuniste, e nemernicie!

Există o vorbă: „Tratează cauza, nu efectul”. La noi, din păcate, nu se tratează nimic, iar după ce mortul e scos de la aparate, sigur vine cineva să-i fure ceasul.

Adauga comentariu