Editorial

Are Emanuel Ungureanu vreo șansă să ajungă președinte al USR?

Lui Emanuel Ungureanu îi disprețuiesc profund anturajul politic – din motive concrete de Goțiu și Dohotaru. Dar, scrisoarea prin care-și anunță candidatura la președinția Uniunii Salvați România, face parte din categoria celor în care oamenii de caracter se debarasează de spaimă ca de o haină puturoasă. Este momentul în care dovedesc că sentimentul de înfrângere vine din momentul în care cineva decide că se află într-o astfel de situație: cea de înfrânt, cea de complacere. Iar ei, debarasatorii de spaime, decid că nu este cazul.

Celebră pentru starea de înfrângere este litania fricii din Dune, celebrul roman al lui Frank Herbert:

“Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi învinge frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.”

Eu sunt în afara fricii (atâta cât poți fi ca om supus legii autoconservării) de pe la începutul anilor ‘90 când am decis să-mi iau viața în propriile mâini și să renunț la ceea ce-mi cerea societatea că este cuminte să fac. Viața este irepetabilă, nimeni nu are dreptul să decidă în locul nimănui ce-nseamnă fericirea personală, împlinirea ca persoană. Și, cam atât.

Modul în care a ales Emanuel Ungureanu să se poziționeze în afara fricii mă pune în situația de a vă întreba pe voi, cei care citiți aceste rânduri, de câți ani trăiți în frică?

Că de la răspunsul la această întrebare pornește orice discuție despre starea de înfrângere. Și răspunsul la întrebarea: are Emanuel Ungureanu vreo șansă să ajungă președinte al USR?

Așa că să facem un mic exercițiu pe cazul concret al ultimelor alegeri și pe răspunsurile la întrebările: cine, când, cum, unde, de ce, a fost înfrânt în decembrie anul trecut? Să nu uităm că în urma acestor alegeri ne-am procopsit cu un condamnat penal în frumtea Camerei Deputaților și cu guvernul voinței sale la guvernare. Și, pentru a nu greși cu nimic, subliniez faptul că, atunci când vorbim despre învingători și înfrânți, toți cei la care ne referim (raportăm) sunt reprezentanții noștri – de la președintele României și până la ultimul traseist din ultima primărie. Asta pentru a înțelege de ce afirm că, în cele din urmă, învingătorii sau înfrânții suntem tot noi.

Învingători sau înfrânți cu cei care nu au votat? Că nu au avut ofertă. Cum am mai zis (scris): “nu există rău mai mare sau mai mic, există numai rău și bine”.

Nicăieri în lumea aceasta nu există alegerea între două rele, ci numai între Bine și Rău. Înseamnă că am fost pervertiți în asemenea hal încât nici nu mai putem discerne ceea ce este Bine de ceea ce este Rău, ne trebuie repere care nu sunt repere – adică nuanțe (diavolul se ascunde în detalii). De aceea sunt convins: a distruge este mai simplu decât a construi – un șut dat unui castel de nisip conține mai puțin efort decât a încerca să construiești. Așa că oamenii își găsesc scuze să se lase înfrânți, să zacă și să-și plângă de milă.

Învingători sau înfrânți cu oferta de cea mai slabă calitate umană pe care ne-au impus-o la vot partidele politice?

De oastea de strânsură capabilă doar să-și conserve propria identitate la nivel de individ, nu de formațiune politică și, în nici un caz, la nivel de reprezentare a nevoilor și dezideratelor unui popor. Aceștia sunt purtătorii înfrângerii pentru oricine se bazează pe victorie prin ei. Deci nici noi nu trebuie să ne bazăm pe ei pentru a crea un viitor copiilor noștri.

Învingători sau înfrânți cu ajutorul asistaților, a nucleul dur al votanților?

Este cea mai facilă scuză.

Ei par mulți numai pentru că puțini votează. În termeni reali ei nu sunt mai mult de 20-22%. Mai puțini, proporțional, decât gardienii unei închisori. Și, spre deosebire de acei ipotetici gardieni, sunt mai speriați decât noi – sunt speriați pentru că viitorul lor stă în litania: “nu am, îmi trebuie, dă-mi”. Stă într-o promisiune de mai bine, demnă de un kilogram de zahăr și un litru de ulei, azvârlită în dispreț de către câte un politician, odată la patru ani.

De fapt, învingem sau suntem înfrânți de 1% din populația României, politicieni și capitaliști de cumetrie, devalizatorii României din ultimii 27 de ani.

Învingem sau suntem înfrânți că nu știm, dar nici nu am încercat să facem nimic să știm, cum să-i scoatem pe cei 20-22% dintre asistați din prizonieratul acestor 1, hai 2 sau 3% adevărați prădători ai României.

Suntem neputincioși?

Da, atâta vreme cât așteptăm să ne cadă soluții în cap. Da, atâta vreme cât stăm pe margine și numai chibițăm.

Și vine Emanuel Ungureanu cu scrisoarea lui și zice: nu vă lăsați, viața are bunul obicei de a merge mai departe. Cu și fără noi. Pe spaima noastră cotidiană se bazează cei care vor să ne țină captivi prin intermediul unor “gardieni ai votului”, unor gardieni ai politicilor corecte șamd – căci sunt pline partidele politice de tot felul de gardieni.

Nu sunt membru USR și nici nu voi fi vreodată – din cauză de Goțiu și Dohotaru. Dacă aș fi, l-aș vota pe Emanuel Ungureanu.

Deci: are Emanuel Ungureanu vreo șansă să ajungă președinte al USR? Personal nu cred (din cauză de prea mulți Goțiu și Dohotaru în USR), dar există o șansă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *