Unul dintre candidații la prezidențialele din această toamnă a lansat ideea de „transilvanizare” a României. Programul lui Szilagyi Zsolt, lider al Partidului Popular Maghiar din Transilvania, afirmă necesitatea extinderii valorilor transilvănene la nivelul întregii Românii. Pentru că și eu am promovat în urmă cu aproape 20 de ani un concept similar, această idee mi-a provocat interesul. Credeam că, așa cum spuneam și eu în volumul meu de debut intitulat Obsesii sociale (Institutul European, Iași, 1998), unde subliniam importanța „ardelenizării României”, că politicianul ardelean maghiar crede în forța civilizatoare a Transilvaniei. Spuneam atunci că, pentru mine, „ardelenismul” este echivalent, pe de o parte, cu austeritatea, moderația și lipsa de fățărnicie, dar și că există potențialul de „export” al unei culturi ardelenești, construită în secole de apartenență la Mitteleuropa. Cred că ardelenismul înseamnă un plus de toleranță, europenitate, urbanitate și civilizație. Consider că ardelenismul este, în cele din urmă, o forma mentis care acceptă diferențele și care permite integrarea și dialogul, prin experiența milenară a coexistenței unor grupuri etnice diverse. Nu în ultimul rând, ardelenismul presupune acceptarea celuilalt, acceptarea istoriei și a valorilor comune, dar și acceptarea tragicelor experiențe ale trecutului.
Prin urmare, când am văzut afișele electorale ale candidaților am rămas șocat să văd cum se manifestă „transilvanismul” lui Szilagyi Zsolt. Mesajele de campanie erau exclusiv în limba maghiară. Pentru un candidat care vrea să fie președintele României e o aberație! Chiar dacă toți maghiarii din România vor vota cu Szilagyi, el tot nu va câștiga. Din păcate am constatat că acest lucru era valabil pentru amândoi candidații comunității maghiare din România. Atât Kelemen Hunor cât și, mai ales, Szilagyi Zsolt, dovedesc că nu înțeleg „respectul față de celălalt”, că nu îi mai preocupă nici diversitatea, nici toleranța. Ei vorbesc în limba maghiară, pentru maghiari. Pentru unii dintre ei transilvanizarea este pur si simplu federalizarea statului român. În cele din urmă, ei sunt întruchipări ale mai multor decenii în care politicienii celor două etnii au cultivat lipsa de comunicare dintre cele două mari comunități care trăiesc în Transilvania, ceea ce a dus la un clivaj accentuat al acestora. Sub masca multiculturalismului și a dialogului interetnic, am ajuns să fim două comunități cu vieți paralele, care trăiesc în culturi segregate, fără legături, fără schimburi de opinii, fără destin comun.
Această trăsătură a devenit explicită în comportamentul public al liderilor PMP și UDMR, cel puțin în această campanie electorală. Cum este posibil ca, într-un oraș atât de important cum este Clujul, cu populații mixte, să emiți mesaje electorale într-o singură limbă? Ce face posibil ca mesajele pentru alegerile prezidențiale ale cetățenilor Hunor și Szilagyi să fie exclusiv în limba maghiară? Ce fel de mesaj pozitiv pot să transmită acești cetățeni ai României, acești locuitori ai Transilvaniei, altor cetățeni ai României, chiar și ardelenilor nevorbitori de maghiară?
Kelemen Hunor, care vrea să fie președintele tuturor românilor, își promovează campania printr-un mesaj cu un caracter vădit tribal: „Vocea unei comunități puternice”. Trebuie să arătăm că maghiarii din Transilvania sunt o comunitate care are forță, sugerează afișul electoral al lui Hunor. Atâta doar că el spune în mod real: Noi vorbim pe vocea noastră, alții să vorbească pe ce voce vor ei! Numai că astfel, el se prezintă pe sine ca maghiarul care vrea să le spună românilor în ce fel de țară ar vrea să trăiască. Iar românii nu înțeleg ce spune el, așa că suntem în plin dialog al surzilor.
Acest gen de mesaje segregaționiste sunt, de mai bine de douăzeci și cinci de ani, în centrul politicii maghiarilor transilvăneni. În lupta lor pentru drepturi politice, împotriva „politicienilor de la București”, în războiul lor cu „Miticii”, au uitat un lucru elementar; românii ardeleni nu sunt doar vechii lor concetățeni, vecinii și prietenii lor, ei sunt parte integrantă din cultura ardelenească. Poate că, în loc de a vorbi fiecare pe vocea comunității lui, ar trebui să dialogăm mai mult despre cele fel de patrie comună am vrea să construim. Iar dacă această patrie este similară cu viețile de bloc, în care fiecare trăiește închis în apartamentul lui și nu vorbește cu vecinul, pentru că „ei l-or omorât pe Horea sau pe Dessewffy”, atunci acest proiect politic devine inacceptabil.
Szilagyi își construiește și el mesajul cu un accent puternic pe pe separaționism. „Da pentru Ardeal” este sloganul lui de campanie, scris exclusiv în limba maghiară. Devine astfel evidentă diferența dintre ardelenizare și transilvanizare. Transilvanizarea înseamnă federalizarea României de-a lungul unor falii etnice în timp ce ardelenizarea presupune transformarea României într-o țară multiculturală și multietnică, în care acceptarea diferențelor dintre diversele grupuri care compun culturile regionale să fie o realitate cotidiană. Transilvanizarea este segregaționistă și se bazează pe adâncirea sciziunilor dintre români și maghiari, pe cultivarea specificului etnic și a intereselor tribale în vreme ce ardelenizarea pornește de la premisa (re)construirii unei identități comune a comunităților locale și regionale, bazată nu doar pe dialog și pe schimbul civilizat de replici, dar și pe identificarea și cultivarea unor valori și interese comune.
La ce îl ajută pe un maghiar din Satu Mare obținerea autonomiei secuilor din județele Harghita și Covasna? La ce îl ajută pe un român ardelean din Sălaj să susțină proiectele regionalizării, când oricum nu i se vorbește pe limba lui? Cum va fi posibilă o regionalizare a zonelor locuite în comun de români și maghiari, în proporții mai mari sau mai mici, dacă maghiarii și românii nu mai au nicio legătură unii cu alții? Cum va arăta ipoteticul Parlament regional transilvănean, cu sediul în palatul Banffy din Cluj; care vor fi valori comune care vor uni comunitățile coexistente? Care sunt proiectele comune care ar trebui să ne unească, dacă noi nici măcar nu vorbim pe aceeași voce? Până când vom putea să îl alegem pe Sabin Gherman președinte al Transilvaniei, cu sediul gubernatorial la Cluj, va trebui să reparăm punțile stricate de politicienii segregaționiști.
În fond ce a făcut Hunor, care a fost ministrul culturii din Româniai timp de mai multe mandate pentru comunicarea dintre comunitatea românilor ardeleni și cea a maghiarilor transilvăneni? Câte cărți ale intelectualilor români din Ardeal au fost traduse în limba maghiară. Unde sunt prozele Martei Petreu sau ale lui Alexandru Vlad, accesibile maghiarilor din România? De ce nu există versiuni ale tuturor prozatorilor și poeților maghiari din Transilvania, disponbibile în română, în librăriile ardelenești? Câte conferințe despre identitatea comună a românilor și maghiarilor transilvaneni au fost organizate și, mai ales, ce proiecte culturale comune există pentru reconstitui o identitate ardelenească? O identitate care să nu ne separe pe unii de alții.