Agnus Dei – o piesă ”horror” la Teatrul Național Cluj

Agnus Dei, o piesă relativ recent intrată în repertoriul Teatrului Național Cluj, e o tragedie, aș putea spune, aproape clasică, fiind deci recomandată strict pentru amatorii genului. E o piesă reușită, din toate punctele de vedere, doar că subiectul, drama feroce a unei călugărițe novice, care naște un copil, conceput, și sufocat la naștere, nu se știe de cine, e unul care îți lasă un gust pregnant pe cerul gurii creierului, de nefast, de fatal, senzații pe care nu orice spectator le caută în teatru.

Reprezentația are o distribuție de excepție, cu trei actrițe a căror imagine și gestică teatrală se potrivesc perfect  cu rolul jucat în această piesă: Alexandra Tarce, interpretând tânăra călugăriță cu deviații mistice și accente de cruntă nebunie – hiperbolizate chiar prin fizionomia acestei actrițe, ai cărei ochi mari și privire de copilă naivă și traumatizată, dau forță tragică întregului spectacol; Miriam Cuibus, în rolul Maicii superioare a mănăstirii, o ,,avocată” și-n același timp o complice a tinerei ce se presupune că și-ar fi ucis copilul, și Irina Wintze, ce, prin eleganța-i specifică și imaginea cumva rece pe care o inspiră, a profesionistei detașate, întruchipează perfect medicul psihiatru, ce caută să deslușească ițele complicate ale poveștii mistice de viață și de moarte, petrecută în cadrul monahal.

Drama ce se naște pe scenă crește gradual în intensitate, la început dând senzația de lipsă de forță interpretativă, prin personaje aparent șterse, deși jucau puternice roluri tragice, dar tensiunea escaladează pe măsură ce intriga începe să fie deslușită, culminând cu momente de teroare paroxistică, în care unii spectatori tresar înfiorați pe incomodele scaune ale Studioului Euphorion, în momentul în care se desfășoară o ședință de hipnoză, prin care călugărița incriminată rememorează, prin trăiri terifiante, momentele nașterii copilului, pe care în starea de veghe neagă a-l fi avut.

Întâmplările sunt tragice, replicile sunt pline de dramatism, iar finalul e tragism în stare pură, călugărița inocentă suspectată de pruncucidere găsindu-și sfârșitul într-un spital de psihiatrie. Ea este o victimă a destinului, suferă de fapt pentru păcatele mamei, ce o molesta în copilărie, pentru a se asigura ca fiica nu va repeta la maturitate desfrânările ei. O aduce astfel într-o stare de nebunie mistică, ce duce la întâmplări în urma cărora tânăra este sacrificată, pentru păcate ce nu îi aparțin. De aici probabil și jocul de cuvinte din titlu, metafora Agnus Dei – Mielul lui Dumnezeu, și paronimia numelui călugăriței: Agnes – ,,Agnus”.

Scenografia e oarecum minimalistă, cu cearșafuri mâzgălite cu aripi de îngeri, pe post de pereți, cu un fel de haine călugărești simple și de culoare albă, agățate pe umerașe, ca un zid al unei anticamere a groazei, cu o chiuvetă din care curge sânge, toate - elemente de decor auster, profund simbolice, metafore vii ce potențează mesajul piesei, jocul celor trei personaje și senzația de dramă generalizată și fără scăpare a existenței lor.

Piesa, deși cu subiect religios, e relaxată și lipsită de bigotism, accentul fiind pus pe relația omului cu Divinitatea, cu ereditatea, cu genealogia fatală, cu lumea și cu sine, și nu neapărat pe fenomenul spiritual în sine. E o tragedie cu accente horror, ce reușesc să treacă scena până în sufletul spectatorului, care pleacă marcat de stările ce i se insuflă, lucru îmbucurător pentru amatorii genului, semn că reprezentația e o reușită, fapt trist pentru cei ce gustă teatrul ca mijloc de înfrumusețare a vieții. 

,,Agnus Dei” e o estetică teatrală a urâtului sufletului omenesc, a tarelor acestuia și a efectelor mereu devastatoare și implacabile ale nebuniei umane, religioase sau nu. E o reprezentație al cărei gust amar vrei să-l uiți imediat ce ai ieșit din sala de spectacol, fiind una dintre puținele tragedii autentice jucate în prezent la Teatrul Național. E, ceea ce, prin comparație cu filmul, eu aș numi teatru horror: un gen care caută și reușește să îți stârnească reacții emoționale profund negative, subiectul fiind doar un pretext pentru aceste trăiri (chiar și dublat de metaforă și de alte mijloace ce conferă artisticitate demersului).

Adauga comentariu